Titlul eseului este produsul unui alambic istoric cu o vechime apreciabilă la noi. În urmă cu trei sute de ani, „băiatul de gaşcă”, care primea darul, avea poziţii sociale variate în funcţie de context: pentru boierii norocoşi, era padişahul de la Poartă care-l introducea la sultan; pentru meşteşugar sau liber-profesionistul din târg, era pârgarul sau judeţul oraşului, care strângea impozitele; pentru ţăranul valah, era moşierul sau vechilul acestuia, căruia i se cumpăra bunăvoinţa prin variate moduri, deoarece şi acesta din urmă cumpăra bunăvoinţa domnitorului. Şi tot aşa, iată-ne la 1830, în iubitul nostru Bucureşti, unde, un ofiţer austriac, pe nume Stefan Dietrich, descria o masă umană tristă şi îngrijorată. De ce credeţi? Pentru că nici cu bani nu găsea dreptate la boieri sau la divanul domnesc. Şi asta pentru că ipochimenii nu se coborau să ia şpagă de la sărăntoci, de cele mai multe ori exista un intermediar, care ridica costul mitei.
Pentru interbelic, poate cea mai reuşită frescă a „băiatului de gaşcă” a descris-o Cezar Petrescu în romanul „Calea Victoriei”, unde „marele bandit” înşira în linie dreaptă membrii executivului, pentru a-i mustra, amintindu-le: „Capitalul meu vă ţine pe voi, drângăleţii politici. Pentru că asta sunteţi şi asta vă este meseria!”.
În anii „epocii de aur”, pentru că era riscant să ieşi de undeva cu sacoşele pline, când nu prea aveai ce să pui în ele, ofiţerii miliţiei economice aveau un mod ingenios de a primi şpaga de la gestionarii de aprozare, băcănii etc. Un ghiul ascuns într-o cutie de chibrituri. „Băiatul de gaşcă” venea cu ţigările şi motiva că nu are foc. Atunci primea cutia cu chibrituri.
În ultimii ani se petrec scene de-a dreptul groteşti, când descoperi ce băiat de gaşcă e acela care te rezolvă pe măsura darului.
De pildă, iată o întâmplare dintr-un liceu bucureştean, aflat în sectorul 2, cu prilejul unei inspecţii „frontale” la catedra de limba română, în urma unor reclamaţii că nu se făceau orele de limba şi literatura română. Într-o bună zi vine inspectorul în şcoală, cu o falcă în cer şi una în pământ. Directorul şi colegii de catedră îşi pun într-un separeu întrebarea: „Ce să-i luăm ăstuia?”. Şi i-au luat. La numai trei ore de la şedinţa cu reclamaţii, o uşă se deschide cu greu, făcându-şi loc un cap cu chelie pronunţată. Mâinile erau agăţate de vreo zece sacoşe. Trecând prin dreptul cancelariei, inspectorulului i-a scăpat afirmaţia: „Nicăieri nu am văzut specialişti atât de bine pregătiţi”, asta după ce-i beştelise în urmă cu trei ore. Un profesor mai vagabond i-a parat-o: „Dar nici dvs. nu v-aţi lăsat uşor. Se vede că aveţi serioase cunoştinţe de literatura română!”. Inspectorul replică: „Da, da. La pedagogie mai aveţi probleme, dar la ştiinţă nu vă întrece nimeni în sector!”. Coruptu’ a fost băiat de gaşcă. A primit. A rezolvat. Incoruptibilul devine o problemă. Darul neprimit creează disconfort. De aceea, istoria valahă l-a evacuat pe incoruptibil dintre actorii săi preferaţi. Oriunde mergi să rezolvi o problemă, doreşti să respiri la final uşurat, stropind printre dinţi câteva cuvinte: „Ce băiat de gaşcă! A primit, a rezolvat! Dacă dădeam de unul care nu primea şi nici nu rezolva?”. Sau mai rău: să primească şi să nu rezolve. Cazul Constantin Brâncoveanu este cel mai teribil din istoria noastră. Deşi a oferit daruri de tot felul la Ţarigrad, ele nu i-au salvat nici viaţa.
Ziarul Financiar, suplimentul Ziarul de Duminică, nr. 319, 22 septembrie 2006
