Centrul Pompidou din Paris găzduieşte până la 19 iulie o expoziţie, „Promisiunile trecutului”, dedicată artei din fosta Europă de Est, în care Polonia are locul de onoare. Sunt expuse operele a 50 de artişti dintre cei mai emblematici, din Europa Centrală şi de Est, cum ar fi Sanja Iveković, Dimitrije Bašičević Mangelos, Július Koller, Alina Szapocznikow sau Edward Krasiński, Mircea Kantor sau Anri Sala. 160 de creaţii mărturisesc influenţa pe care artiştii au avut-o în ţările lor, dar şi cea pe care figurile tutelare ale acestei părţi a Europei o au asupra tinerei generaţii de artişti internaţionali.
Europa de Est este „un concept politic moştenit din timpul Războiului Rece, care nu acoperă nicio realitate artistică”, afirma comisarul expoziţiei, Christine Macel, care şi-a propus să schimbe viziunea occidentală asupra artei din această parte a Europei. Prin abordarea performance-ului, a filmului experimental şi a „anti-artei”, organizatorii dovedesc că numărul creatorilor disidenţi a fost foarte mic şi că singura lor dorinţă era să ferească domeniul artistic de ingerinţa politicului, a totalitarismului. Aceasta este rădăcina apariţiei unor modalităţi de exprimare şi a unor teme, cum ar fi arta conceptuală şi feminismul, încă dinainte de apariţia acestora în Occident. „Românul Mircea Kantor şi albanezul Anri Sala sunt cunoscuţi. Iată că acum ei ni-i prezintă pe înaintaşii lor, într-un flash-back palpitant”, explică organizatorii.
Interesul publicului şi al criticii franceze s-a focalizat asupra Poloniei, considerată „nucleul dur” al artei Europei Centrale în anii ’50. La Lodz, unde s-a născut avangarda poloneză, şi, în 1931, la numai doi ani după MoMA, se deschidea primul muzeu de artă contemporană, se desfăşoară acum o cercetare intensă a anilor ’60, ’70, ’80, pe care tinerii artişti îi descoperă cu pasiune. În noul muzeu al oraşului, care, de altfel, i-a dezamăgit pe locuitorii oraşului, care doreau un edificiu iconic în locul clădirii paralelipipedice, sunt adăpostite 17.000 de opere, grupate în jurul unui nucleu format din donaţiile unor atişti precum Picasso şi Leger, de la inaugurarea din 1931.
Cele mai multe opere interesante provin din anii ’80, deceniu în care, cum sublinia un istoric de artă, majoritatea devenise clandestină, iar Polonia aflată sub legea marţială îşi descoperea libertatea intelectuală. Chiar dacă nu era vizibilă în expoziţiile oficiale, viaţa artistică exulta de bogăţie şi strălucire. Era momentul Galeriei Foksal, întemeiată în 1966 de un grup de artişti şi critici, „Grupa Zamek”. În clădire se aflau ateliere în care artiştii oficiali sculptau monumentele impuse de regim. Noul Grup a amenajat aici o galerie experimentală.
„E greu să vorbeşti în Polonia despre artă underground şi artă oficială, frontierele se întretaie tot timpul. Folosiţi uneori ca reprezentanţi ai unei Polonii cu o democraţie liberală, artiştii au acceptat jocul, încercând să exploateze guvernul care îi exploata”, declara Jaroslaw Suchan, directorul Muzeului din Lodz.
Realismul socialist de factură sovietică a fost impus numai pentru o scurtă perioadă, în anii ’50. Apoi, arta abstractă, performance-ul, arta conceptuală au fost posibile, cu condiţia să nu tulbure valorile ideologice. Cele mai interesante lucruri se petreceau însă în apartamentele unor creatori, cum a fost cazul „Biroului de poezie” al lui Andrzej Partum, care era şi autor de mail-art, la care venea crema scenei artistice a anilor ’80. Tradiţia a fost preluată la moartea lui de Edward Krasinski şi a durat până la decesul lui, în 2004, când apartamentul a revenit Institutului de Avangardă.
Legătura artei poloneze cu lumea liberă a fost neîntreruptă, graţie unor artişti precum Boltanski, Messager şi Buren, care vizitau des ţara şi îi admirau pe artiştii care, la sfârşitul anilor ’80, au început să fie preocupaţi de body-art, mai ales după revoluţia sexuală ce a urmat anului 1989. Pot fi văzute, în expoziţia de la Centre Pompidou, lucrări îndrăzneţe pentru epoca lor, ca „Self-identification”, colajul semnat de Ewa Partum, provocator prin prezenţa figurii artistei plimbându-se goală pe stradă, în mijlocul trecătorilor, fotografia sârbului Nesa Paripovic din timpul turnării filmului său „NP 77″ la Belgrad, sau o sculptură realizată de Monika Sosnowska în parcul imaginat de plasticiaul Pawel Althamer.
