INTERVIU Cristian Mungiu: Mi-ar plăcea să fac un film despre Maia Sandu. I-am şi comunicat – PARTEA A II-A

Pentru Mungiu, filmul nu este oglinda exactă a realității, ci un laborator al adevărului – un spațiu unde se pot testa limitele identității și ale empatiei.  Regizorul subliniază că atunci când faci artă, dintr‑o cultură periferică, verticalitatea, rigoarea și curajul de a arăta „ce nu se vede” devin cu atât mai emblematice. Așa s-a ajuns ca artiștii români să fie mai apreciați în străinătate decât le ei acasă, unde sunt „tolerați, nu respectați”. Încă o dată, cu „Fjord”, următorul său lungmetraj filmat în Norvegia, în care joacă celebrul Sebastian Stan, regizorul a evadat „din paradigma mioritică de deal-vale”.

„Cotidianul”: Cum a fost experiența revenirii în Norvegia pentru a filma „Fjord”? Cum ați îmblânzit spațiul nordic, dincolo de frig și întuneric, pe urmele lui Bergman și Strindberg?

Cristian Mungiu: M-am simțit minunat în Norvegia și, că vorbeam de identitate, m-am simțit uneori mai „acasă” acolo la ei decât la noi acasă. Oamenii erau corecți, paroliști, pozitivi, respectuoși, implicați, însă deopotrivă cu simțul umorului, foarte comunicativi, dacă știai cum să topești gheața politeții de început. N-am făcut ceva special ca să ne înțelegem – doar am fost noi înșine respectând însă ceea ce detectam a fi politețea și obiceiurile locului. Însă, cumva, directitudinea, căldura și familiaritatea noastră au grăbit comunicarea, iar la „Fjord” am lucrat ca o echipă formată, să zicem, din moldoveni, bucureșteni și norvegieni, danezi și așa mai departe.

Filmul turnat în Norvegia înseamnă o schimbare de decor majoră față de peisajele urbane sau rurale din România. Cum a influențat acest cadru povestea?

„Fjord” e încă un film foarte apropiat de ceea ce am făcut eu anterior, chiar dacă se vorbește în altă limbă și e filmat într-o altă țară. E o poveste tot realistă, tot inspirată din viața noastră de zi cu zi, tot reflectând la diferențele noastre de înțelegere a societății și asupra consecințelor pe care le provoacă relocarea într-un alt spațiu mental, când vii cu ideile tale de-acasă. Faptul că am evadat din paradigma mioritică de deal-vale nu a influențat major structura filmului, căci acea paradigmă e integrată în ADN-ul nostru nu ține de peisaje turistice. Însă da, există o măreție extraordinară a acelor locuri –  pe care, sper, că am surprins-o în film –,  și care vorbește despre felul în care peisajul, distanța, singurătatea și densitatea de populație influențează și perspectiva asupra lumii.

Sebastian Stan, ritm și profunzime

Cum a influențat prezența lui Sebastian Stan în distribuția filmului? Ați resimțit diferențe majore în ritm, stil de lucru sau abordare a rolului din partea acestuia?

Nu. Am lucrat foarte bine împreună, în stilul în care lucrăm noi aici, în Europa, în România: în plan-secvență, pe un text precis, cu o coregrafie repetată și răs-repetată. Sebastian e un actor foarte înzestrat și subtil și conferă multă forță și naturalețe personajului pe care îl interpretează. N-a avut nicio problemă să intre în pielea unui personaj cum nu se poate mai diferit decât cele cărora le dă viață în seria „Marvel”. Însă da, din ce am vorbit cu el, stilurile noastre de lucru (american și românesc) sunt cum nu se poate mai diferite – cam ca diferența dintre o fabrică, cu linie de asamblare, și un butic de creație.

Sunteți foarte respectat și în spațiul scandinav – am remarcat asta în Norvegia, unde vi s-a dedicat, în 2023, o retrospectivă la Cinemateca din Oslo. Cum v-ați făcut iubit de publicul scandinav, cunoscut pentru exigența sa?

E trist, dar e mai multă stimă pentru cineaştii români în multe ţări decât există în România –  dar asta, pesemne, că e valabil peste tot în lume şi, în special, în culturile periferice unde umorile dau mereu în clocot. Iar fiecare băştinaş care scoate un pic capul în lume trebuie repede tras înapoi în borhotul general, ca să nu-şi închipuie că‑o fi cu ceva mai breaz. Pe mine, cumva, mă linișteşte că Mircea Cărtărescu nu e primit în Academia Română – măcar ştim unde ne aflăm. (Şi sper că el personal nu‑şi prețuiește valoarea după această „demnitate” la care nu are acces.)

Când va avea filmul „Fjord” premiera?

Sperăm ca „Fjord” să aibă premiera anul viitor, atât pe cea internațională, cât și premierele în teritorii. Filmul este vândut din faza de scenariu în peste 60 de țări.

Citește și: Ana Blandiana, Nicolae Badea şi Wilhelm Dancă, aleşi membri titulari ai Academiei Române

Trăim o epocă violentă, a mişcării „woke”, cu războaie armate şi mai ales cu războaie civile hibride în jurul nostru. Cum vedeţi Republica Moldova în prezent prin prisma alegerilor electorale recente din această ţară?

Ce se întâmplă în Moldova post‑Igor Dodon pare un mic miracol. Şi mă rog în permanenţă să continue şi Moldova să ajungă să fie integrată în Uniunea Europeană. Iar Maia Sandu să ajungă să fie preşedinta României. Mi‑ar plăcea foarte mult să fac un film despre ea, de altfel i‑am şi comunicat. E o persoană providențială pentru istoria românilor, însă trebuie ca toţi cei de care depind paşii următori în privinţa integrării Basarabiei în UE şi a Maiei Sandu în politica românească să acţioneze şi să speculeze fereastra de oportunitate, căci nu ştim când (şi dacă) va mai apărea alta.

Dincolo de cruzimea situaţiilor dramatice oglindite, cum se naşte umorul în scenariile şi filmele dumneavoastră?

Umorul nu e ceva raţional, îl ai sau nu. Eu vin dintr‑o familie cu mult simţ al umorului şi al ridicolului, aşa că mai mereu am avut acest comutator spre a vedea cu o anumită ironie şi lejeritate ceea ce se întâmplă în jur. Umorul ţine de privirea ta, nu de situaţie. Şi la o înmormântare, dacă ai simţul umorului, ai să poţi zâmbi, şi cred că nu e nici un păcat în asta. Dumnezeu are, fără îndoială, foarte mult umor.

Sunteţi cunoscut prin exigenţa şi profesionalismul pe care le impuneţi în fiecare proiect. Ce înseamnă rigoarea pentru dumneavoastră?

Nu e ideal să încerci să fii părinte, antreprenor, artist, organizator şi activist civic în acelaşi timp, însă aşa a fost să fie. Nu am nicio problemă să trec de la una la alta; toate lucrurile pe care le fac sunt cumva într‑o relaţie şi sunt bazate pe nişte judecăţi clare, precise şi logice în care munca din greu, bunul‑simţ, intuiţia, toleranţa şi umorul au fiecare locul lor. Cumva logic, însă, în detrimentul relaxării şi al timpului personal.

„Acasă am fost toleraţi, nu respectaţi”

Face un scenarist și regizor de talia dumneavoastră vreun compromis artistic pentru a fi mai aproape de gustul spectatorilor?Filmele care ajung să se dea la cinema trebuie să fie relevante pentru un public anume, chiar şi pentru o nişă. Stimez filmele radicale care nu interesează decât o super‑nişă de critici şi istorici de film, însă pentru acelea trebuie găsit un alt sistem de comunicare, în săli de muzeu sau direct în cinemateci, nu în sala de cinema din mall. Noi ne‑am dorit în mod asumat că „Jaful Secolului” să nu fie un film de autor, ci un film cu un prim nivel foarte comestibil, prietenos cu spectatorul, un heist cu ceva umor, cu ceva thrill, alert, clar şi cu personaje ataşante. A ieşit mai de festival decât îmi doream eu, dar asta şi pentru că dacă nu are şi această latură „artistică‑festivalieră” întrucâtva, nu‑l poţi finanţa şi produce cu parteneri străini. Însă, din punctul meu de vedere, rămâne un film „pentru sală”, fără alte pretenţii – sunt foarte împăcat cu ideea asta şi mi‑aş dori să pot produce în continuare şi acest gen de filme, căci avem mare nevoie să facem ca publicul nostru să‑şi recapete ceva simpatie pentru filmele locale de public realizate de cineaşti, nu doar la încercările americanizate ale influencerilor, care pricep mai bine decât cineaştii ce se vrea sau ce ar trebui, dar nu stăpânesc meşteşugul de a face filme.

Citește și: INTERVIU Cristian Mungiu: „Nu avem șanse să fim pe o listă scurtă la Oscar”

Care a fost, din perspectiva dumneavoastră, evoluţia cinematografiei româneşti în ultimii 20 de ani? În ce direcţii s‑a dus „Noul Val al Filmului Românesc”?

Cred că „Noul Val” a avut un rol esenţial în cultura română şi a pus cinematografia română pe harta lumii pentru prima dată în istoria ei. Respectabilitatea, curiozitatea şi interesul de care încă se bucură cinematografia română pe plan internaţional se datorează filmelor realizate de cineaştii aşa‑zisului „nou val”. Însă ca „val”, ca mişcare agregată estetic, povestea s‑a cam încheiat. Deşi „valul” nu a avut un manifest redactat precis, cum a avut „Dogma 95” daneză, de exemplu, a fost stilistic chiar mai coerent şi mai longeviv decât „Dogma”. Însă există o durată naturală pentru aceste mișcări, iar acum autorii din Noul Val continuă mai degrabă ca autori percepuţi mai mult în diferențele dintre ei decât în asemănările stilistice pe care le împărtăşesc.

Din păcate, deşi am reuşit să creăm un mic fenomen pe plan extern, am cam ratat pe plan intern: spectatorii nu au urmat filmele „Noului Val”, iar autoritățile nici atât. Noi acasă am fost toleraţi, nu respectaţi. Toată reţeaua logistică (mă refer la cinematografe) care ar fi trebuit să comunice aceste filme a fost jefuită sau s‑a prăpădit, iar filmele noastre se văd mai mult piratate – căci de la o clasă decizională care şi‑a plagiat constant doctorate, cum ai putea să aştepţi să ia în serios furtul de proprietate intelectuală?

CV – Trei premii la Cannes. De la film la literatură

• Nume: Cristian Mungiu
• Data și locul nașterii: 27 aprilie 1968, Iași
• Studii și carieră: A urmat clasa de „Literatură engleză” a Universităţii din Iaşi, perioadă în care a scris la „Opinia studenţească” și a lucrat la diverse publicaţii, la radio și televiziune. În 1998 a absolvit Academia de Teatru și Film din București.

Debut în lungmetraj cu „Occident” (2002), prezentat la secțiunea „Quinzaine des Réalisateurs”, Festivalul de la Cannes.

„4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007) – câștigător al Palmei de Aur la Cannes și nominalizat la Globul de Aur.

„După dealuri” (2012) – premiul pentru Cel mai bun scenariu la Cannes; actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur au primit premiul pentru Cea mai bună actriță.

„Bacalaureat ”(2016) – premiul pentru Cea mai bună regie la Cannes.

• S-a dedicat universului cinematografiei, ca scenarist, regizor, producător, organizator de festivaluri și tutore, continuând să publice ocazional articole, note de călătorie, pagini de jurnal, scenarii. Volume publicate: „7 povestiri” (Editura Liternet, 2003) și „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” (Editura Humanitas, 2023).
• Locuiește în: București.