Cristian Tudor Popescu, la 30 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu

Fratele celor uciși de patrie

Clinic vorbind, Corneliu Coposu a murit acum două săptămâni. De atunci încoace a fost înmormântat în fiecare zi. În jurul trupului său împuținat de cancer s-au îngrămădit, de-a valma, și oameni îndurerați, și farisei politici. Socoteala e simplă: să ne arătăm pătrunși, poate mai ciugulim niște voturi bașca, de la „ăilalți”. Cu toate astea, plutește parcă un aer special peste România, o adiere a acelei dimineți împreună din 22 decembrie 1989, deși acum sufletul colectiv nu-și mai încape în piele de tristețe. Firește, tot doar pentru câteva ore…

Corneliu Coposu nu este reprezentativ pentru noi. N-am știut niciodată ce să facem cu astfel de oameni. Nu avem cultul verticalității morale, al tăriei sufletești, al ascezei, al voinței de a-ți suprima pentru o idee instinctul de conservare. Adorăm, în schimb, aproape religios, aranjamentele, trădarea la timp, compromisul de culise, ieșirea prin Sărindar. Mai mult, când apare cineva care nu se supune acestei grile, este respins cu violență și teamă. Cele mai fantasmagorice calomnii au circulat după 1989, cu putere de lege la adresa lui Corneliu Coposu: că e înțeles cu ungurii să vândă Ardealul, că a fost amantul Doinei Cornea, că a fost turnător la Securitate, că a stat pitit în străinătate și n-a mâncat salam cu soia – nu mâncase, într-adevăr, mâncase zeamă de linte 17 ani în șir, la Văcărești, Jilava, Pitești, Craiova, Aiud, Râmnicu Sărat, Capul Midia. Nici turnător la Securitate nu fusese, după cum a dovedit documentul din Cartea Albă a Securității, publicat în Adevărul din 17 iulie 1995. Rând pe rând, calomniile au căzut. Au rămas insultele. Cu o cruzime care, iată, face parte totuși din omenesc, înfățișarea sa a fost batjocorită în fel și chip: „fosilă”, „mumie”, „stafie”, „moartea ambulantă”, iar numele stâlcit cu rânjete: Copoiu, Căposu… Nu vi se încrețește pielea când citiți acum aceste cuvinte, stimați concetățeni care veneați în rânduri strânse pe 28 ianuarie 1990, de pe Ana Ipătescu spre Piața Victoriei, scandând „Cu Coposu la zid!”? Dacă da, poate că există o șansă să înțelegem că l-am ales, pentru cea mai mare nedreptate postrevoluționară, pe omul politic cel mai curat și demn pe care l-am avut în acești ani.

Despre morți, numai de bine. Nu cunosc zicală mai fără niciun Dumnezeu, întrucât implică o nivelare, un egalitarism la fel de periculos ca atunci când e aplicat celor vii. Nu cunosc omagiu mai mare pentru un mare dispărut decât adevărul – „de bine” pot fi vorbiți morții mărunți. Politica promovată de Corneliu Coposu, deși deschisă și consecventă, nu cred că a fost cea mai fericită. Alianțele pe care le-a stabilit, persoanele pe care le-a promovat nu s-au dovedit deloc benefice pentru opoziție. A reușit să țină la un loc partidele de opoziție prin prestigiul uriaș al personalității sale, nu printr-o politică foarte realistă. A susținut, cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună, monarhia. Poate că dacă el s-ar fi dovedit mai flexibil, n-ar fi ajuns la guvernare partide ca PUNR, PRM, PSM. Dispariția sa lasă în urmă o opoziție dezbinată, îmbătrânită, derutată, fără un lider autentic, pe care Corneliu Coposu ar fi avut datoria să-l pregătească; bătrânul țărănist a dorit însă prea mult să-și refacă în jur spațiul artificial al unei lumi ireversibil dispărute. Sunt adevăruri pe care niciunul dintre fățarnicii săi denigratori nu va îndrăzni să le spună, întrucât acum trebuie să joace momentul îndurerării creștine și să vorbească numai de bine.

O singură dată am avut prilejul să stau de vorbă cu domnul Corneliu Coposu, în ultimul său an de viață. I-am propus atunci publicarea unora dintre poeziile sale, scrise în minte în cei 8 ani de izolare totală în celulă. Aș fi vrut să realizăm împreună un profil spiritual al lui Corneliu Coposu din care să excludem politica, o imagine a gândurilor sale literare și artistice. A privit câteva clipe în gol, cu o undă în plus de tristețe pe chipul măcinat de suferință, și a rostit răgușit, aproape șoptit: „Mi-ar trebui pentru asta o zi în care să mă liniștesc, să mă închid în cameră…”. I s-a părut prea mult acea zi, din puținele pe care le mai avea de trăit. Astăzi, când tot mistrețul politic suit în copac se crede scriitor, când toată lumea „lansează cărți”, ca să aibă pe ce pune autografe, Corneliu Coposu, cu o infinită stânjeneală de sine, își făcea socoteala zilelor pe care le mai avea de dat celorlalți, nepăstrând niciuna pentru el însuși…

Aceasta este imaginea cu care voi rămâne în minte: un om pe cât de puternic și intransigent, pe atât de delicat și modest, aidoma giganților care se mișcă cu grijă să nu strivească ceva prin jur. Corneliu Coposu chiar a murit sărac, uitând să facă vreo declarație în acest sens. A urât din inimă comunismul și a luptat toată viața împotriva lui, dar nu împotriva comuniștilor, pentru simplul motiv că nu era capabil să urască oameni. Înclin să cred că vorba pe care i-a spus-o rivalului său din partid, pe aeroport, la întorcerea din Germania, după operație, trebuie luată la propriu: „Iartă-mă că n-am murit. Poate data viitoare”. Nu cred să fi fost atât ironie, cât o milă nesfârșită pentru bătrânul fazan din fața sa, zgâlțâit de frisonul parvenirii.

Când scriu aceste rânduri, o mulțime de oameni, bătrâni, sărmani și de toată mâna, dar și mulți tineri, purtându-și copiii în brațe, se înșiruie de-a lungul bulevardului Carol pentru a-l vedea ultima oară pe Corneliu Coposu. Ca român, sunt dator să sper că imaginea chinuitelor sale rămășițe pământești va schimba ceva în sufletul acestui popor. Corneliu Coposu a fost trimis la moarte în 1947 de generația părinților mei. Doar voința sa supraomenească a amânat deznodământul cu o jumătate de veac. Poate că, acum, vom zări în spatele catafalcului său un șir mult mai lung decât cel de pe bulevard, un șir de umbre mute, cu capetele căzute în piept; șirul celor uciși de patrie, rătăcind, nevăzuți și neștiuți, pe întinderile românești îngrășate cu trupurile lor, de la Baia Sprie la Poarta Albă, de la Timișoara la București. Și poate că atunci când se vor depărta ducându-l cu ei pe fratele lor Corneliu, vom izbuti să ne smulgem din zgura împietrită a sufletelor noastre o singură șoaptă, care așteaptă de atâta vreme să fie rostită și care poate să ne împace cu morții noștri, risipind semnul rău atârnat de o jumătate de veac deasupra acestor meleaguri: Iertați-ne…