Pictură, fotografie, câteva lucrări tridimensionale formează expoziţia „Dezgolind-o pe Eva” de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, deschisă până în 20 iunie. Organizată în colaborare cu Institutul Cervantes, manifestarea reuneşte 18 artiste, într-un discurs despre femeie conceput de femei.
„De-a lungul istoriei, indiferent de tipul de organizare socială, femeile au luptat pentru obţinerea egalităţii. Această expoziţie este reflexul unui univers foarte diferit, o lume ce reprezintă o platformă pentru toate creaţiile imaginabile şi necesare, care nu lasă loc nici unei discriminări. Semnatarele lucrărilor care alcătuiesc această expoziţie îşi asumă provocarea de a da chip unor realităţi reduse la tăcere, avers şi revers al societăţii noastre. Creaţiile lor extind în imaginarul colectiv un spaţiu din perspectiva căruia putem continua să reflectăm la paşii care trebuie încă făcuţi pentru ca aceste creatoare să-şi împlinească visul, cel în care egalitatea şi respectul pentru ceilalţi (în artă, dar şi în viaţa de zi cu zi) să nu fie o utopie, ci un viitor posibil”, anunţă textul de la intrarea în sală, semnat de criticul de artă şi curatoarea Marisa Oropesa.
Diana Larrea
O profesiune de credinţă care poate avea, la intrarea într-o expoziţie, efecte diverse, de la marile aşteptări ale militantelor feministe la neîncrederea simplului amator de artă, interesat în principal de calitatea creaţiilor expuse sau dornic să afle singur în ce zonă a spiritualităţii îl poartă acestea. În plus, un demers oricum discriminatoriu, un fel de „între noi femeile”. Desigur, demersul nu este singular în epoca noastră în care nevoia de apreciere declarativă a lumii înconjurătoare primează în toate artele.
Expoziţia în sine este o surpriză cu atât mai plăcută. Lumi de gânduri, de sentimente, de referinţe culturale construiesc acest univers identitar. De la „Olimpia la San Francisco”, fotografia Dianei Larrea din seria inspirată de celebrul film „Vertigo” al lui Hitchcock, care a transformat aproape autoarea într-o replică feminină a eroinei din pelicula amintită, la „Jurnalul” Fridei Kahlo, vizitatorul descoperă lumea prin intermediul viselor, spaimelor, dorinţelor şi elanurilor frânte de oameni sau de timp ale „sexului frumos”. Toate construite cu subtilitate, cu umor, cu un stil aluziv.
Darya von Verner, Madonele Istoriei
Un costum de călugăriţă din material de camuflaj aparţine unui ciclu intitulat „Armata Salvării”, metaforă a misiunii femeii din lumea noastră măcinată de conflicte. Gingăşiile maternităţii răzbesc din spatele „Portretului Rosaliei”, de María Antonia Dans, portret al complicităţii mamă-fiică realizat într-o tuşă calmă, în culori sesizante, creatoare ale unui univers oniric. Darya von Verner pune drept motto lucrării sale, „Madonele istoriei”, din 1999, cuvintele Simonei de Beauvoir: „Umanitatea nu este o specie animală, ci o realitate istorică”. Protest al situaţiei femeilor devenite moştenitoarele unei tradiţii a supunerii în încercarea creării unui univers stabil. În tehnică mixtă pe hârtie şi fascicul de lumină, rochia de bal pe care sunt imprimate aleatoriu date marcând nu atât ani, cât secole, formează o istorie continuă.
Femeia-idol, femeia-păpuşă, femeia-încarnare a unui canon de frumuseţe urmărit de artiştii din toate epocile. Şi revolta transformării persoanei în efigie. Este sensul fotografiei digitale a Victoriei Diehl, în care minunata „sculptură” este brăzdată de urmele trecerii timpului. Îi răspunde, într-un limbaj subliminal, creaţia în hârtie perforată, semnată de Amparo Sard, în care frumosul şi sinistrul îşi dispută locul în lume. Ceea ce pare viu şi minunat este în realitate mort, ca o statuie de ceară din Muzeul al Doamnei Tousseau.
Naia del Castillo, Coţofana
Urmează apoi capcanele. Cele ale lăcomiei, ce transformă personajul în prizonier, ca în „Coţofana” din seria „Ofrande şi posesiuni” creată de Naia del Castillo. Coţofana care priveşte posesiv trupul alungit al femeii în rochia aurită, ornată cu 12.000 de perle, sau, mai ironic încă şi în strânsă conexiune cu contemporaneitatea, „Europortretul” lui Esther Ferrer, cu personajul vomând euro. Capcane culminând cu fotografia Rebecăi Menéndez, al cărei personaj este prins într-un spaţiu străin şi familiar în acelaşi timp, într-o dezordine generală din care pare să nu existe scăpare.
Rebeca Menendez
Desigur, universul casnic nu putea să lipsească. Tratat cu umor, ca în piesa tridimensională din metal şi material textil, „Cărucior” de Concha García, grotesc coş de lucru din care se revarsă ca un tricotaj un furtun, cu detaşare melancolică, ca la Marisa González, în „Sunt de-a lor”, cu caldă nostalgie ca în instalaţia „Nu voiam decât să mă iubească” de Gertrudis Rivalta, formată din mici tablouri din care se ivesc chipuri de femei sau copii, imagini de nuntă sau peisaje, aşa cum erau păstrate, de bunici, obiectele cu „valoare sentimentală”.
Maris Gonzalez, Sunt de-a lor
Nu putea lipsi dintr-o asemenea expoziţie Frida Kahlo, celebrul personaj tragic al lumii artei, cea ca nota în „Jurnal”: „De ce-aş avea nevoie de picioare când am aripi să zbor?”. O vitrină adăposteşte exemplarul 400 al acestui jurnal facsimilat, în care, timp de 10 ani, artista şi-a notat temerile, frustrările, visele şi şi-a desenat autoportretul. Femeia văzută de ea însăşi, cu lipezimea, cu sinceritatea şi pasiunea care a mistuit-o de-a lungul vieţii.
O expoziţie-manifest, o expoziţie-declaraţie, în care, din fericire, manifestul şi declaraţiile nu reuşesc să ocupe primul loc.
