Avanpremieră la Teatrul de Comedie, cu una dintre piesele de referinţă ale anilor ’60: „Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Albee. Sală plină cu mulţi spectatori tineri.
Distribuţia atrage şi incită în acelaşi timp. Emilia Popescu şi Ştefan Bănică jr. au obişnuit publicul, în ultima vreme, cu un alt gen de teatru şi chiar de spectacol. De data aceasta, apar într-o piesă psihologică, cu un text dificil, în care rapiditatea succesiunii replicilor este întreruptă frecvent de monolog, iar derularea acţiunii cere schimbări subtile de atitudine şi de reacţie.
Într-un decor inspirat, semnat de tânăra Diana Cupşa, menit să introducă de la început spectatorul în lumea academică americană, cei doi protagonişti îşi fac apariţia. Martha, exuberantă, sigură pe ea, dominatoare, George, soţul ei, cu un calm studiat menit să facă faţă situaţiei. Cele două tipuri de comportament caracterizează personajele de-a lungul întregii acţiuni, cu nuanţări fine ale stărilor psihologice de la o scenă la alta. Emilia Popescu şi Ştefan Bănică jr. reuşesc roluri de compoziţie fără ostentaţie. Alternarea stărilor de tristeţe abia mascată, de revoltă, de violenţă îşi găseşte în Emilia Popescu un interpret capabil să se mişte între sarcasm şi lacrimă cu un firesc şi o continuitate a interpretării remarcabile. Într-un registru surdinizat, cu explozii de violenţă vitriolantă, Ştefan Bănică dă carne unui personaj complex, a cărui situaţie dificilă şi în profesie, şi în viaţa particulară, ca soţ al fiicei preşedintelui colegiului la care este profesor asociat, este suportată cu calm impus şi fals cinism. Rol greu, care cere nuanţe de interpretare pe care artistul a reuşit să le stăpânească, de la registrul verbal la aspectul relativ tern-elegant al universitarului. Drama se lasă bănuită tot timpul, înainte de a se dezvălui în final. Ea transpare din frânturi de replici, ce pot părea uneori absurde (de altfel, Edward Albee a fost unul dintre promotorii teatrului absurd în America), din veselia „vizibil” jucată a Marthei, ruptă brusc de agresivitatea faţă de soţul ei şi chiar faţă de musafirii invitaţi după un party, un tânăr profesor sosit de curând la colegiu şi soţia sa alcoolică cu „figură de şoricel”. Jocul de scenă, dicţia perfectă a celor doi actori (cum găseşti rar în ultima vreme pe scenele bucureştene), care permite spectatorului să audă fiecare cuvânt chiar în scenele, nu puţine, în care personajele stau cu spatele la public, relevarea nuanţelor de absurd întregesc jocul Emiliei Popescu şi al lui Ştefan Bănică.
Perechea invitată, un fel de caricatură în oglindă a protagoniştilor, întruchipată de Diana Cavallioti şi Radu Iacoban, reuşeşte să dea relica celor doi, poate cu o şarjare excesivă a acestuia din urmă în rolul lui Nick, tânărul arivist cinic, superficial, dar aparţinând totuşi mediului universitar, ceea ce se uită uneori din cauza jocului prea apăsat al actorului. Între inocenţă şi alcool, Diana Cavallioti reuşeşte un registru de stări, de la comportamentul „comme il faut” la stânjeneala pricinuită de altercaţiile dintre gazde, mutate din timp în timp asupra musafirilor, de la vioiciune la anunţatele stări de vomă.
Un act de cultură
Spectacolul Teatrului de Comedie reprezintă, în peisajul scenic actual, un act de îndrăzneală. Piesele de teatru ale lui Edward Albee, ca şi ale celorlalţi mari dramaturgi ai anilor ’50-’60, ca Arthur Miller şi chiar Tenessee Williams, chiar dacă nu sunt datate, sunt privite astăzi mai curând ca un teatru de lectură. Ele rămân puncte de referinţă în dramaturgia secolului al XX-lea, dar se pretează mai puţin experimentului care guvernează montările contemporane. În „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, Gelu Colceag a realizat un spectacol clasic, având marele merit de a rămâne în spatele textului, printr-o bine temperată revizitare a unei piese deja clasicizate. Montarea lui, dincolo de reuşita scenică, devine astfel şi un necesar şi bine venit act de cultură. Numărul mare de montări de referinţă ale acestui text, inclusiv mult oscarizata ecranizare cu Elisabeth Taylor şi Richard Burton, nu lasă prea mult loc inovaţiilor, iar Gelu Colceag reuşeşte un spectacol de teatru clasic, care se dovedeşte proaspăt şi capabil să se adreseze publicului contemporan.
De la premiera de pe Broadway din 1962, distinsă cu un Premiu Tony şi cu Premiul Criticilor de Teatru, piesa lui Edward Albee a cunoscut o serie de puneri în scenă memorabile. Nominalizată la Premiul Pulitzer pentru Dramă, dar nepremiată din cauza unor licenţiozităţi de limbaj – inocente pentru spectatorul de astăzi -, piesa a găsit un ecou extraordinar în epocă prin rapelul la realităţi ale vieţii culturale americane, prin umorul de calitate, insinuat într-o dramă veritabilă, începând chiar cu parodia din titlu după cântecelul „Who’s Afraid of Big Bad Wolf?” (Cui i-e frică de lupul cel rău?) din „Cei trei purceluşi” ai lui Walt Disney, care apare în spectacol ca un comentariu comico-dramatic al acţiunii, şi cu amuzant-ironic-amicala aluzie la celebra scriitoare şi eseistă, unul dintre promotorii modernismului literar al secolului trecut, Virginia Woolf. De altfel, există în piesă pasaje care amintesc de stilul acestei autoare. Ambele sunt, în egală măsură, după mărturisirea lui Albee, o metaforă: „Desigur, cui îi este frică de Virginia Woolf înseamnă cui îi este frică de lupul cel rău… cui îi este frică să trăiască fără false iluzii. Şi m-a şocat faptul că poate fi mai curând un joc intelectual tipic mediului universitar”. Aşa cum tot un joc este relaţia ambiguă între tânărul erou al romanului nepublicat al lui George, care îşi ucide accidental mama şi tatăl, şi propria biografie a acestuia, un fel de „literatură în literatură”.
Spectcolul de la Teatrul de Comedie este o reuşită, iar decizia regizorului Gelu Colceag de a pune în scenă această „Cui i-a frică de Virginia Woolf?”, un act de curaj. Pentru actori este cu atât mai remarcabilă performanţa interpretării unor roluri dificile, cu cât ea presupune un alt tip de prezenţă scenică decât cea obişnuită în ultima vreme. O experienţă pe care publicul nu trebuie s-o rateze.
.
