Aveam aproape cincisprezece ani și eram elevă la Colegiul „Mihai Eminescu” din Buzău. Tata era, printre altele, și secretar de partid la o mare întreprindere buzoiană, bunicul din partea tatălui fusese militar, iar celălalt bunic era contabil. Toți erau implicați în toate evenimentele orașului. Între Smeeni, o comună din Bărăgan unde aveau casă bunicii materni, și Bulevardul Nicolae Bălcescu din Buzău unde locuiau bunicii paterni, avea să se desfășoare povestea mea. Decembrie 1989 a fost luna în care copilăria mea se sfârșea.
17 decembrie – Zvonurile din Smeeni
La bunicii din Smeeni, unde credeam că-mi voi petrece vacanța de iarnă, am auzit pentru prima dată despre evenimentele de la Timișoara. Bunicul aflase cumva despre asta și îi spunea în șoaptă bunicii: „Se întâmplă ceva mare acolo…” Simțeam că e un secret interzis. A doua zi însă secretul nu a mai fost chiar secret. Brigadierul din comună dădea sfară-n țară despre tot ce era la Timișoara. Pe atunci, fără telefoane mobile și fără internet, cam așa se aflau lucrurile. În aceeași zi, tata a venit val-vârtej cu mașina și șoferul, m-a luat și m-a dus la bunicii paterni, pe Bulevardul Bălcescu. Spera să fiu mai aproape de el și mai protejată în nebunia pe care o anticipa. Și nu s-a înșelat deloc. A fost nebunie și am fost prorejată.
22 decembrie – Orașul fierbea
Parcată cu bagaje cu tot în casa bunicilor paterni, părea că lucrurile se linișteau. Era doar liniștea de dinaintea furtunii. Mitingul din 21 decembrie de la București care ar fi trebuit să liniștească românii a avut exact efectul contrar. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, situația s-a complicat și la București. Aflam despre asta abia a doua zi. În timp ce o ajutam pe bunica la pregătirile pentru Crăciun, o veste a zguduit orașul. Ceaușescu a fugit cu elicopterul. Bunicul a conchis: E clar! S-a terminat. TVR a început să emită și să transmită Revoluția în direct. Nebunia căpăta accente dure. Se încerca liniștirea populației cu televizorul, dar informațiile despre teroriști apăreau la tot pasul. Oscilam între fericire și teamă. Bunicul militar încerca să mă liniștească: „Nu te teme, ești în siguranță aici.” Dar noaptea, trasoarele au început să brăzdeze cerul. Dinspre sediul județean al partidului comunist, lumini galben pal străbăteau cerul nopții și se îndreptau spre Liceul Pedagogic. Stăteam pe jos alături de bunica mea, de teamă ca vreun glonț să nu ricoșeze în casă. Acum, totul poate părea pueril, dar atunci teama îi cuprinsese pe toți. Nu mai știam nimic de tata, reținut la întreprindere din cauza funcției sale. Nu am știut nimic de el câteva zile. Mama încerca să ne liniștească. La Tv, s-a anunțat capturarea cuplului Ceaușescu la Târgoviște.
23 decembrie – Strigătele de libertate
Pe Bulevardul Bălcescu, grupuri de oameni strigau din ce în ce mai curajos „Jos Ceaușescu!” și „Libertate!”. Era pentru prima dată când auzeam aceste cuvinte rostite cu voce tare. Orașul respira altfel, ca și cum ar fi ieșit dintr-o închisoare invizibilă. Bunicul îmi spunea să nu ies din casă, dar curiozitatea mă ținea lipită de fereastră. Apoi, am ieșit afară. Eram protejată fiindcă bunicul purta cu mândrie hainele sale militare și, pe atunci, deja începuse să se strige Armata e cu noi! Așa, am putut să văd de aproape pe străzi, cum cărțile partidului și volumele lui Ceaușescu ardeau în grămezi. Mirosul de hârtie arsă se amesteca tare cu frigul de decembrie. Oamenii treceau cu arme în mâini, umbre tensionate într-un oraș care nu mai era același. Îi opreau fără motiv pe cei pe care îi considerați mai dubioși. Li se părea că au putere, că revoluția le permite orice. Lucrurile s-au potolit câteva zile mai târziu când de voie, de nevoie, s-au despărțit de armele primite prea ușor.
Încet-încet, prin magazine, ca prin miracol, au început să apară și câteva alimente. Penuria de alimente de până în 22 Decembrie dădea semne că va rămâne doar o amintire urâtă. S-a întors și tata acasă, dar el nu a mai fost niciodată la fel.
25 decembrie
Și a venit primul Crăciun în libertate. Pe 25 decembrie 1989, după câteva zile de incertitudine, televiziunea a venit cu anunțul așteptat de toți: Ceaușescu va fi executat. Toți discutau doar despre asta, dar mulți încă se temeau că acest lucru va fi posibil. Dar a fost. TVR a transmis ca pe un meci momentul în care cei doi soți au fost dați jos din TAB, selecțiuni din proces și chiar momentul împușcării lor. A fost sfârșitul regimului comunist și al evenimentelor violente ce au urmat după fuga lor.
Pentru mine, Revoluția nu a fost și nu este doar un cuvânt. A fost frica, dar și speranța din ochii bunicului, incertitudinea tatălui, focul care mistuia cărțile pe asfalt și trasoarele care desenau cerul nopții. A fost sfârșitul unei epoci și începutul unei lumi noi. Libertatea s-a născut din curajul celor care au îndrăznit să înfrunte frica, iar eu am învățat că istoria se scrie nu doar în manuale, ci și în inimile celor care o trăiesc. Iar eu am văzut cum s-a scris.
Azi exista libertatea presei sorosiste de a nu publica toate comentariile decente, Cotidianul a devenit un ziar sorosist.