Dincolo de variaţii datorate partidelor şi personalităţilor, politica externă a SUA a devenit de decenii de sine stătătoare. Ea este marcată de optici partizane şi depinde de forţele din societate, dar şi-a sporit continuu autonomia. Pe bună dreptate, o examinare din lunile recente (vezi Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, Verso, London, New York, 2015) a tras concluzia că acţiunea instituţiilor ce au în vârf Casa Albă, susţinute de o elită care creează până şi vocabularul discuţiilor din zilele noastre, are ca orizont administrarea lumii.
Se poate spune, retroactiv, că, după Al Doilea Război Mondial, SUA au prelungit căutarea de soluţii înăuntrul propriilor frontiere, cooperând fireşte, cu intervenţii în exterior. Uniuneaamericanăa dobândit astfel un profil aparte.
Observaţia nu a fost făcută de oponenţi care să fi acuzat America de “imperialism”, în înţelesul controverselor de la începutul secolului al douăzecilea. Ea provine din rândul unor personalităţi ataşate Americii. Bunăoară, Raymond Aron a lansat termenul de “republică imperială” (Republique imperiale: les Etats-Unis dans le monde 1945-1972, Calman Levy, Paris, 1973) într-un efort de a face inteligibile împreună republicanismul constituţiei americane şi intervenţionismul, la nevoie armat, în diferite părţi ale lumii. Paul Kennedy (The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Unwin Hyman, London 1988) a vorbit de “extinderea imperială (imperial overstretch)” a Americii, iar astăzi mulţi îl urmează.
Preşedinţii americani nu au agreat vorbirea despre SUA ca “imperiu” datorită conotaţiei negative deja consacrate a termenului. George W. Bush, de pildă, a respins explicit formula “imperiu teritorial” (Discursul de la West Point, 1 iunie 2002) în favoarea sublinierii prezenţei în lume a Americii pentru promovarea unui fel de a vedea.
Autori americani vorbesc însă de politică imperială. Unii ne spun că ne aflăm în faţa unui „imperiu neintenţionat“ (George Friedman, The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, London, 2011), dar alţii nu ezită să discute pur şi simplu despre “imperiu” (Perry Anderson, op.cit.). Există şi un curent ce pledează pentru ocolirea acestui limbaj prin reafirmarea valorilor republicane iniţiale ale Americii (vezi Mark R. Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, Threshold, New York, 2012). Peste toate, se vorbeşte tot mai mult de “lumea făcută de America” (Robert Kagan, The World America made, Alfred A.Knopf, New York, 2012). În raport cu aceasta se vrea să se stabilească dacă în ceea ce se petrece în ultima decadă în lume se păstrează imprintul american (Fareed Zacharia, The Post American World, W.W. Norton & Company, New York, London, 2012). Mai nou se vorbeşte, oarecum neutral, de “secolul american” (Joseph S. Nye, Is the American Century Over?, Polity Press, Cambridge, 2015), în care SUA şi-au putut impune voinţa printre naţiunile lumii. În mod explicabil, astăzi scena începe să fie ocupată de examinarea a ceea ce America are de făcut în contextul schimbării lumii începute în jurul lui 2010, semnalată chiar de cercetători americani.
În orice caz, se poate vorbi deja de o istorie a politicii imperiale a SUA. Aceasta a debutat cu denunţarea de către preşedintele Woodrow Wilson a doctrinei Monroe şi intervenţia SUA în Europa la sfârşitul Primului Război Mondial. Vestitele Paisprezece puncte (renunţarea la acorduri confidenţiale, libertatea navigaţiei pe mări şi oceane, dărâmarea barierelor comerciale, dezarmarea, autodeterminarea naţiunilor etc.) ale preşedintelui american conţineau o reorganizare a lumii pornită din idealism, în replică la denunţarea de către Lenin a tratatelor secrete şi la acuzarea “imperialismului” unor ţări. Kant, cu proiectul “păcii eterne”, care a rămas în Europa o carte în biblioteci, a fost sursă de inspiraţie, iar deviza “uşa deschisă (open door)” călăuzea noua politică.
Cu New Deal-ul lui Franklin D. Roosevelt, care a pus capăt crizei izbucnite în1929, a început includerea sistematică a pieţei externe în echilibrarea economiei americane. Atacul japonez de la Pearl Harbour (1941) a smuls America din concentrarea tradiţională asupra ei înseşi şi a orientat-o spre asigurarea securităţii prin acţiuni în alte părţi ale lumii. Al Doilea Război Mondial a stabilizat această orientare pe fondul cooperării cu aliaţii pentru a înfrânge pericolele vremii – nazismul german, fascismul italian şi militarismul japonez. Curând după victoria din 1945, aspiraţiile lui Stalin se ridicau însă la orizont ca nou pericol, încât doctrina Truman a opririi expansiunii comunismului pe glob în numele libertăţii popoarelor a fost răspunsul.
A urmat perioada Războiului Rece, cu relativa destindere din partea ei finală, care a fost marcată de iniţiative majore ale SUA de apărare a lumii libere. John F. Kennedy a oprit amplasarea de rachete inamice în coasta Americii şi a pus în mişcare programul armelor antirachetă, care s-a folosit mai târziu pentru a obliga sovieticii la un acord de lichidare a sciziunii create după 1945 în Europa. Richard Nixon a sesizat preocuparea de profilare internaţională a Chinei şi a stabilit, împreună cu Mao Zedong, abordarea lumii în triunghiul SUA, Rusia şi China. Această înţelegere, la care s-au adăugat acordurile de la Helsinki (1975), apoi politica de “restructurare” şi “transparenţă” a lui Mihail Gorbaciov şi politica de reafirmare a valorilor fondatoare ale Americii lansată de Ronald Reagan au dus la cotitura istorică din 1989 din Europa Centrală şi Răsăriteană şi la dispariţia URSS.
S-a intrat astfel în lumea unipolară, iar neoliberalismul s-a instalat ca viziune dominantă. Înăuntrul acesteia, SUA, prin cei mai recenţi preşedinţi – Bill Clinton, George W. Bush şi Barack Obama –, au sprijinit consolidarea Uniunii Europene, au intervenit pentru reorganizarea Europei de Sud-Est (cazul Iugoslavia), au decis extinderea NATO spre Răsărit şi au susţinut răsturnări de regimuri autoritare în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii. Recent, Eurasia a devenit noul teren al manifestării americane sub ideea ca nici o parte a globului să nu cadă sub dominaţia unei singure forţe externe.
Din jurul anului 2010 scena internaţională s-a schimbat (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013). Ridicarea Chinei la rangul de supraputere, revenirea Rusiei la statutul de supraputere militară, afirmarea Germaniei şi Marii Britanii ca actori internaţionali de prim-plan şi altele, între care extinderea terorismului, semnalează încheierea lumii create în 1989. S-a intrat în lumea în care SUA sunt supraputerea hegemonică înăuntrul unei geometrii variabile (dependentă de economie, armate, politică, cultură) a mai multor supraputeri şi puteri.
În această lume, aşa cum atestă şi campania prezidenţială din America anului 2016, de partea americană se caută soluţii de asigurare a securităţii, competitivităţii şi hegemoniei SUA. Dezbaterea şi cercetările declanşate nu se vor încheia însă odată cu tranşarea disputei electorale. De altfel, oricare va fi deznodământul, punctele de vedere ale lui Hillary Clinton, Donald Trump, Bernie Sanders vor conta în compunerea acţiunilor SUA. Va continua, totodată, explorarea celor mai diferite laturi ale prezenţei americane în lume.
Cum se concepe însă politica SUA în această fază a istoriei americane în care republica ancorată în Constituţie se prelungeşte cu intervenţia imperială? Unde se elaborează de fapt analizele şi se articulează proiectele care se pun în aplicare prin deciziile americane? Iată câteva constatări.
Politica SUA în lume stă pe o moştenire ideatică ce vine până în zilele noastre de la fondatori. Dacă citim documentele istoriei, ne dăm seama că deja în schimbul de idei dintre John Adams şi Thomas Jefferson s-a vorbit de o “radiere (radiance)” în lume a ceea ce realizează America – “care va fi mai mult decât teritorială: va fi morală şi politică”. S-a vorbit mai ales de misiunea, încredinţată Americii de către Creator, de a răspândi binefacerile libertăţii în lume.
Cu timpul, asumarea misiunii nu a rămas o autointerpretare culturală, ci a fost convertită în termenii raporturilor de putere şi ai intervenţiilor. Deja oameni din jurul lui Andrew Jackson şi, mai târziu, Abraham Lincoln au exprimat entuziast convingerea că misiunea Americii este de a experimenta o societate bazată pe libertăţi individuale şi de a fi, pe acest temei, “marea putere de pe pământ (the great power of the earth)”.
Optica americană clasică a sintetizat-o Woodrow Wilson într-o cuvîntare electorală din 26 mai 1912, când a spus: “noi am fost aleşi, în proeminent aleşi să arătăm naţiunilor lumii cum ar trebui să păşească ele pe calea libertăţii” (Papers of Woodrow Wilson, Princeton University Press, 1977, p.443). Argumentul său primordial era reuşita excepţională a Americii în virtutea religiei, proprietăţii private, democraţiei, pacifismului şi, desigur, puterea fără egal a SUA. Woodrow Wilson voia atunci o Americă care sprijină Europa să depăşească criza izbucnită în Primul Război Mondial.
După criza economică din 1929, Franklin D. Roosevelt a făcut un pas în faţă voind o Americă ce salvează capitalismul şi preia conducerea lumii. În Europa, ştim prea bine, Max Weber era frământat de viitorul capitalismului şi al societăţii moderne şi a dat opera sa impunătoare de “Marx al burgheziei”, în replică la “Marx al proletariatului”. Preşedintele american a luat iniţiative politice şi a pus în mişcare crearea instituţiilor de care depinde şi astăzi evoluţia lumii, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional şi Consiliul de Securitate al ONU, în organizările actuale.
Ulterior, SUA şi-au deplasat argumentarea intervenţiei externe de la apărarea capitalismului, la apărarea lumii libere. În 1961, John F. Kennedy inaugura preşedinţia cu cuvintele: “drepturile omului nu au venit din generozitatea statului, ci din mâna lui Dumnezeu” şi chema la cultivarea lor. Jimmy Carter a adus apoi drepturile omului în centrul vieţii internaţionale. Barack Obama recunoştea, tot la inaugurare, în 2009, că “aceasta este sursa încrederii noastre: cunoştinţa că Dumnezeu ne cheamă să dăm formă unui destin incert”.
Deşi pleacă de la moştenirea unei misiuni pe care fiecare preşedinte de până acum a invocat-o, politica externă americană nu se reduce la misionarism. Ea constă din decizii în contexte, pe care le prelucrează din perspectiva intereselor proprii, uneori de moment. Totdeauna se fac calcule ale satisfacerii intereselor americane. Unele calcule nu dau rezultate directe (cum a fost cel al democratizării Kuweit-ului, care trebuia să urmeze eliberării acestuia de sub irakieni) sau rămân cel puţin discutabile (cum a fost înlăturarea lui Salvador Allende în Chile pentru a-i face loc lui Pinochet). Nu în fiecare caz interesele converg cu valorile. Cei mai mari filosofi ai epocii, Jürgen Habermas şi Richard Rorty, aveau dreptate să atragă atenţia asupra nevoii ca America să-şi păstreze autoritatea morală prin cultivarea valorilor care au făcut-o posibilă.
Pe de altă parte, din tradiţia clasică a Americii s-au desprins linii de acţiune distincte, care se regăsesc nu numai în interpretările pe care le putem observa urmărind piaţa cărţilor americane, ci şi în decizii. Dacă este să sesizăm convertirea misiunii în decizii politice modelatoare, atunci trebuie spus că rezerva la care se apelează şi pe care o găsim în arhivele istoriei este mare. Sunt la dispoziţie abordarea lui Jefferson a realităţii internaţionale pe linia promovării valorilor republicii, abordarea lui Hamilton pe linia avantajelor economice, abordarea lui Jackson pe linia mândriei de a fi american, abordarea lui Wilson pe linia extinderii libertăţii în lume, abordarea lui Roosevelt pe linia răspunderii pentru soarta societăţii moderne, abordarea lui Kennedy pe linia securităţii lumii libere, abordarea lui Nixon pe linia fructificării raporturilor dintre supraputeri. Diferiţi decidenţi la Casa Albă şi în instituţiile americane se alimentează din acest evantai de abordări, pe care caută să le pună de acord. Reuşita este variabilă. Oricum, nu găsim astăzi o politică externă americană care să nu aibă alternative chiar înăuntrul Americii, uneori chiar în interiorul aceleiaşi administraţii.
Oricât de plauzibile sunt comparaţiile cu alte imperii din istorie, cazul Americii este diferit. De aceea, prevestirile conform cărora SUA vor împărtăşi, în mod fatal, chiar în timpul vieţii actualelor generaţii, soarta altor imperii nu se vor împlini. În cazul SUA avem de a face cu prima supraputere globală din istorie (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2005). Nu se poate spune că America îşi datorează proeminenţa în primul rând forţei militare. Aceasta este copleşitoare, desigur, dar se simplifică păgubos lucrurile când explicaţia se reduce la arme. America îşi datorează poziţia, înainte de orice, “principiilor de organizare” şi, desigur, viziunii pe care a angajat-o. Această viziune (cum am arătat în Andrei Marga, Reconstrucţia pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016) este de natură să îi asigure continuu un avans în realitatea vieţii practice. În plus, viziunea este promovată de forţe de anvergură intelectuală şi, în multe cazuri, morală dintre cele mai capabile să o facă atrăgătoare în lume.
Mai este de observat că în SUA a apărut o specie nouă de analize în vederea deciziilor în materie de politică externă. În multe ţări se cercetează istoria relaţiilor internaţionale, sociologia acestora, în unele se scriu cărţi despre diplomaţie sau teoria relaţiilor externe. America le cultivă pe toate acestea. Dar în SUA, tocmai ca urmare a viziunii de care vorbeam adineaori, s-a format o specie nouă de studii, diferită de cele amintite, dar şi de expuneri ideologice ale politicii internaţionale. Este vorba de studii strategice care explorează realităţi – inclusiv sub aspectul economiei, evoluţiei instituţionale, armamentului, impactului culturii – şi caută să identifice oportunităţi în vederea acţiunilor. Administraţiile americane sunt talonate de un puternic grup de analiză strategică de înaltă calificare. Acesta este unul dintre atuurile lor. În Germania se reia tradiţia unei asemenea specializări, China şi-o creează în aceşti ani, Marea Britanie şi Franţa se află pe direcţie, dar SUA au amplitudine şi sunt, în continuare, în avans.
Cine întreprinde explorările strategice? Woodrow Wilson o făcea el însuşi şi orienta administraţia, fiind o personalitate de concepţie. Franklin D. Roosevelt s-a folosit de Nicholas Spykman (American Strategy in World Politics.The United States and the Balance of Power, 1942), Truman de George F. Kennan (The Sources of Soviet Conduct, 1947), Kennedy de Hans Morgenthau (Politics Among Nations, 1948), Nixon de Henry Kissinger, Carter de Zbigniew Brzezinski. Nu era posibil programul lui Ronald Reagan fără Leo Strauss şi numeroşii săi discipoli, nu se poate separa Bill Clinton de Joseph S. Nye şi Robert O. Keohane (Power and Interdependence. World Politics in Transition,1977). În administraţiile recente, opţiunea pentru smart power şi soft power a devenit pivotală, pe fondul apelării multor autori.
Este evident că politica externă americană este fructul opţiunilor Casei Albe, Administraţiei şi Congresului. Ea este elaborată, însă, de grupuri de cercetători (istorici, economişti, jurişti, politologi, filosofi) cultivaţi de fundaţii, universităţi şi publicaţii. Decidenţii sunt alimentaţi continuu cu analize, argumente şi proiecte, dacă nu cumva cei care analizează şi concep îmbracă la nevoie ei înşişi haina de decident.
SUA fructifică cu succes unitatea dintre teorie şi praxis, asupra importanţei căreia deja vechii greci au atras atenţia. Este vorba de ceva ce pune în valoare celebrul pragmatism creat odinioară în America. Pragmatismul mai este uneori confundat, de adepţi şi de critici, cu o reţetă sumară a afacerii sau chiar a descurcării în situaţie, deşi, la origini, ţine de o concepţie despre realizarea pe Pământ a împărăţiei lui Dumnezeu. America actuală dispune însă de versiuni reconstruite şi aduse la zi ale pragmatismului, datorate prolificilor ei gânditori ei actuali.
Să observăm că, în Europa, dezbateri intelectuale pe teme cruciale abia dacă trec de birourile unor redacţii. Locke, Kant, Max Weber şi mulţi alţii au fost luaţi în serios în America. Aici, deschiderea pentru idei este continuă. În Europa, se mai crede că rolul celui care elaborează teoria se încheie cu plasarea ei în biblioteci, că, pentru decidenţi, cultura teoretică este de prisos, sau că opinia concetăţenilor şi dezbaterea publică au puţină importanţă, că decidenţii pot fi înconjuraţi fără costuri de mediocri gata de aplauze, că liderul ar fi legitimat să ia decizii unipersonale, celorlalţi rămânându-le conformarea. Pe scurt, în Europa sunt multe înţelegeri trunchiate ale relaţiei dintre teorie şi praxis. Socotită aici greşit, adesea, drept relicvă a stângii secolului al 19-lea, în SUA acea unitate este cultivată. Acest fapt lărgeşte orizontul acţiunilor, iar teoriile câştigă în relevanţă. Nu este deloc puţin într-o lume în care cine dispune de teoria mai bine elaborată şi-şi asumă iniţiativa este avantajat! (din volumul Andrei Marga, Lumea după 2010. Naţiunile în schimbarea lumii, în curs de publicare)
