În anul 2002, în intenția de a camufla o minciună exersată de administrația americană în plin război contra terorismului, Donald Rumsfeld, un fost secretar american al apărării, a făcut această uluitoare afirmație:
„Exista cunoscutul cunoscut – lucrurile pe care stim ca le stim. Exista necunoscutul cunoscut – lucrurile pe care stim ca nu le stim. Dar exista si necunoscutul necunoscut: acele lucruri pe care nu stim ca nu le stim”.
Intenția lui Rumsfeld nu a fost nicidecum să deschidă o dezbatere epistemiologică, ci să evite în mod politicianist întrebările incomode despre războiul din Irak și Afganistan. Cu toată încâlceala și prolixitatea incredibilă a declarației, cu toată impresia de joc intraductibil de cuvinte, făcut cu intenția de a pune în dificultatea audiența, enunțul are, totuși, nebănuite valențe, fiind o bună ilustrare a conceptului de „eroare norocoasă” (serendipity).
Enunțul lui Rumsfeld poate fi citit într-o cu totul altă cheie (desigur, neintenționată de autorul enunțului).
Exista cunoscutul cunoscut – adică lucrurile pe care stim ca le stim în mod corect.
Exista, de asemenea, cunoscutul necunoscut – adică ceea ce credem că știm, dar nu este corect (nu este corespunzător realității).
Scepticismul sănătos se opune aroganței epistemice, infatuării experților sau a tehnocraților (nu știm, dar ne comportăm ca și cum am ști, iar restul lumii trebuie să ne creadă pe cuvânt, pentru că noi suntem „autoritatea”), orgoliului sau mândriei profesionale, dar este exact metoda carteziană a științei (dubito, ergo cogito). Prostul cel mai periculos este acela care nu este conștient de ignoranța lui, chiar dacă are diploma și recunoaștere academică.
Slavoj Zizek a dat expresiei „cunoscutul necunoscut” sensul de „ceea ce nu știm că știm”, identificând acest cunoscut necunoscut cu pulsiunile inconstientului care ne determina comportamentul automat sau stereotipic. Daniel Kahneman explică acest paradox – nu știm că știm – prin omniprezența unui eu implicit (by default), așa-numitul experențial, care face lucruri din automatism sau cu ajutorul unor judecați prescurtate, simplificate, și care ne ajută să trăim. De cele mai multe ori, acest eu by default este foarte priceput și eficient (avem, datorită eului experiențial, reacții instinctuale eficiente, memorie musculară, cutume, empatie, sincronizare cu alții, în mulțime), dar deseori este de-a dreptul idiot* și periculos, pentru că ne blochează, ne lasă descoperiți la amenințari și manipulări, ne dă angoase sau năluci care ne muncesc și ne surmenează ori ne controlează pe termen lung viața, determinându-ne să comitem erori, unele fatale, sau să ne construim iluzii, așa cum este iluzia cunoașsterii.
Există și necunoscutul cunoscut – adică ceea ce știm că nu știm. Recunoașterea onestă a faptului că nu știm este, în filosofia lui Socrate, primul pas către auto-cunoaștere, modestia cognitivă. Îndoiala sănătoasă (healthy skepticism) este graniță fină între a crede și a te îndoi, mecanismul de autoprotecție care ne ferește de erorile fatale. Știm până la un anumit nivel de profunzime, fără a fi conștienți de granița după care se trece în „teritoriul” abisului necunoscutului. Adevărul nu este niciodată deținut de o singură persoană.
În fine, există și necunoscutul-necunoscut, adică acele lucruri despre care nu stim ca nu le stim.
Teama noastră de necunoscut determină propunerea unor teorii interpretative (se spune, deseori, că un model teoretic este mai bun decât nici un model, că o lege proastă este mai bună decât nicio lege …). Dar acesta este un model de raționare greșit și periculos. Prin efect de ancorare, stabilim un model, o cifră, o țintă, și facem în așa fel încât teoriile să tindă la atingerea acestei ținte. Astfel, în expertizele judiciare sau în rapoartele „științifice” plătite, subiectivismul omului de știință face concluziile, soluțiile sau judecățile să deviaze de la realitate. În plus, stabilind modele teoretice, ne lăsăm conduși în gândire de dorința ca modelul să fie corect și să se tranforme în realitate (wishful thinking). Facem, astfel, ca realitatea economică, socială, politică, istorică etc. să fie re-editată sau modelată pentru a corespunde modelului. Ajungem să ne mințim frumos și să ne (re)validăm soluțiile științifice în bula noastra – de unde meta-adevărul „științific”, care nu este adevărul.
O caracteristică indeniabilă a pandemiei anului 2020 a fost nivelul extrem de redus al dovezilor științifice, adică al „cunoscutului-cunoscut”. În schimb, aroganța epistemică (știm că nu știm, dar suntem convingători) a fost reliefată printr-un număr extrem de mare de articole științifice care au fost publicate într-un interval extrem de redus de timp, fără ca ele să fie trecute prin filtrul evaluării colegiale și prin necesarele verificări în timp, fiind amplificată de autoritarismul politic și incapacitatea dialogului.
Experții și „autoritățile” domeniului s-au comportat ca niște neo-feudali medicali, fiind deopotrivă refractari la criticile colegiale și intoleranți la întrebările publicului sau la atenționările relative la riscurile de încălcare a drepturilor și libertăților cetățenești ori de abordări iatrogenice sau non-etice a fenomenului medical, cu implicații legale, juridice, sociale, psihologice sau politice care depășesc cu mult aria strâmtă de competențe ale virusologilor și epidemiologilor.
Evident, trebuie adăugată, pentru a finaliza tabloul dezastrului cognitiv, cenzurarea informaților de către stat și de către corporațiile Big Tech, care dețin platforme de comunicare și de socializare ori mijloace de comunicare în masa.
*A se vedea pentru acest atribut „măgulitor” și pentru o puzderie de exemple și explicații ale sistemului nervos uman, Dean Burnett, Creierul idiot, ediție în limba română la Editura Baroq Book&Arts, București, 2016.
Rumsfeld este unul din marii criminali ai istoriei recente a Statelor Unite. Dar, cum probabil ca un „Nurnberg” american nu va exista niciodata, cred ca va muri ori pe un teren de golf ori la una din resedintele sale de vacanta (spre deosebite de cretinoidul George W care mai mult ca sigur va inceta de a mai face umbra degeaba Pamintului de pe canapea, beat mort si inecindu-se cu in covrigel bretzel, la un meci de baseball). Eu unul il prefer pe celalalt criminal, Wolfowitz parca (coleg de kibutz cu Rumsfeld), cel care in vizita intr-o tara islamica si descaltindu-se ca sa intre intr-o moschee si-a aratat frumusete de ciorap gaurit si „cartoful” care iesea pe acolo !
Atatea ocolisuri si increngaturi de fraze doar ca sa spui pe ocolite ca establishment-ul american priveste morala ca pe un balast.
Cand e vorba de criticat America, se recomanda maxima prudenta. Se va vorbi si scrie pe ocolite, cu aluzii si parabole. In niciun caz n-ai voie sa spui unui aliat strategic: uite dom’le, aici si acolo gresesti.
Privit din perspectiva asta, discursul lui Ceausescu din ’68 pare (si poate si este) de-a dreptul eroic. Sa-i spui ‘aliatului’ (adica imperiului care-ti dicteaza conduita) verde in fata ca ‘este o mare greseala’ si ‘o primejdie grava pentru pacea in lume’ inseamna sa ai totusi coloana vertebrala!
N-ai sa vezi asa ceva din partea politrucilor actuali de la noi.
Cel mai important de stiut mi se par cauzele, originea acestui virus (artificial sau natural), apoi o cercetare medicala si in final hotararile de ordin social. Ori, se pare ca din start s-au luat hotararile nepopulare si apoi au inceput sa apara primele rezultate stiintifice. Cercetatorii s-au contrazis intre ei, dar dpdv politic, TOATA floarea establishmentului s-a comportat la unison, dovada ca e un centru-unic de comanda si control.
A incerca sa te informezi stand tot timpul la tv e catastrofal, pt. ca nu degeaba aia au fost mituiti la vedere cu 50 milioane euro (la noi), basca ce nu se stie, ca sa minta fara saa clipeasca dupa cum li se ordona.
Si daca stii toate astea, ce credibilitate sa mai aiba doctorii si politicienii corupti?