Marea diferență pe care o aduce Maia Sandu și pe care România încă nu o recuperează este voința politică și curajul unui lider care își asumă să se poziționeze, nu să urmărească prundent pacea politică, o atitudine care mai degrabă slăbește un lider, chiar dacă îi conservă vremelnic funcția.

Documentarul Recorder despre justiția capturată deschide, la 35 de ani de la căderea dictaturii în care justiția era un instrument al represiunii, o mică fereastră de oportunitate, într-un moment dificil: oprirea procesului de restaurație accelerat la finalul guvernării Ciolacu și refondarea morală a instituțiilor.

Teza acesta a refondării morale nu este deloc una din literatură, ci o necesitate cât se poate de practică, așa cum o definește, frust, și istoricul Cosmin Popa: înseamnă diferența dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre voință politică retrogradă și una reformatoare.

Criteriile morale au fost evacuate din instituții, cu atât mai grav din justiție, în momentul în care sistemele și-au regăsit structura piramidală din comunism, pe de o parte, și, pe de altă parte, scheletul de corupție necesară în jurul căruia au organizat un întreg aparat de sancțiuni și recompense, astfel încât nicio masă critică să nu capete putere. În fiecare instituție din administrație există mâna de profesioniști care își fac treaba și datorită cărora lucrurile funcționează, dar felul în care este administrat sistemul neutralizează orice masă critică și orice meritocrație reală: rareori cineva din afara piramidei de putere, care începe cu șeful și continuă spiralat cu camarilele din jur, poate demara o reformă internă. Și dacă o face, este fie sancționat, fie redus la irelevanță, fie chiar înlăturat, așa cum arată și documentarul Recorder despre justiție.

Dacă până la un punct am văzut în acest documentar lucruri comune, cum este și strategia de schimbare a unor judecători, prin diverse tertipuri, pentru a relua de la zero procedurile, până când un dosar ajunge la prescriere și cine trebuie salvat de justiție, scapă, sunt și două lucruri noi care apar.

Primul este chiar acela al asumării unei mase critice care a scăpat acestui sistem piramidal: este momentul zero al unui război deschis între partea care apasă pedala restaurației și care aproape că a reușit să întoarcă justiția cu 25 de ani în urmă și cealaltă parte, despre care nu știm cât este de consistentă, dispusă să funcționeze ca avertizor de integritate.

Ștefan Liiceanu povestește, în volumul despre corupție apărut la Humanitas, despre cazul comisiei Knapp din New York-ul anilor 1970, al cărei scop este să curețe poliția de o corupție generalizată. La fel ca regimul ceaușist din România, sistemul funcționa pe bază de corupție: ofițerii de poliție luau mită de la toți infractorii. Corupția era atât de naturalizată, încât cei câțiva polițiști care nu luau mită, pentru a nu fi împinși în afara sistemului, pretindeau că sunt și ei corupți.

În cele din urmă, rețeaua generalizată este dată în vileag de agentul Frank Serpico. Mentorului lui îi datorăm însă o clasificare rămasă celebră: erbivorele și carnivorele. Erbivorele erau cam 80% dintre polițiști – ei luau mite cotidiene, care nu le îmbogățeau și care nu contau decisiv pentru ridicarea nivelului de viață. Carnivorele, însă, cam 10% dintre polițiștii, erau marii corupți, sumele aici erau mari și puterea la fel.

Rămânea un procent de 10% de polițiști care nu participau la corupție, porecliți de Comisia Knapp păsări: zburau pe cer, dar nu aveau ce mânca, fie erau cinstiți, fie nu aveau ocazia de a fi corupți.

Problema este una de echilibru: cum poți face să crești procentul păsărilor? Marii corupți în general rămân pe loc, important este reduci masa celor care participă la sistem doar pentru a menține piramida, crescând astfel numărul celor cu criterii morale. Acesta este sensul confruntării deschise în sistemul de justiție, odată cu documentarul Recorder. Problema este că numărul celor onești și dispuși să-și pună onestotatea la treabă poate fi crescut nu prin contagiune umană și exemplu, ci prin voință politică. De aceea este slabă reacția președintelui Nicușor Dan, jucată într-un registru al prudenței din care lipsește poziționarea fermă de partea celor care avertizează că restaurația din justiție e în toi.

Așa ajungem la cel de-al doilea element de noutate, nu pentru că nu l-am fi bănuit, ci pentru că e formulat aproape ca atare, prin vocea lui Marian Vanghelie, care anunță în acest documentar că justiția va redeveni ceea ce trebuie, va funcționa din nou.

Și, după cum s-a văzut, a funcționat chiar miercuri, a doua zi după ***Recorder*, când Înalta Curte de Casație și Justiție,** condusă de Lia Savonea, i-a anulat condamnarea la șase ani de închisoare fostului șef al Casei de Asigurări de Sănătate Lucian Duță, acuzat că a luat o mită de 6,3 milioane de euro.

În interviul pe care mi l-a acordat acum căteva săptămâni, președinta Maia Sandu spunea că au reușit acum să învingă tentaculele Rusiei printr-un lucru care a făcut diferența și care s-a manifestat în premieră la aceste alegeri parlamentare de la Chișinău: masa critică din instituții care a tras împreună contra restaurației și pro-drumul european. Justiția încă e căpușată în mare parte, oamenii vechiului sistem și cei corupți încă au greutate, dar metoda de a încuraja și întări partea care vrea reformă și criterii morale funcționează. Asta e marea diferență pe care România încă nu o recuperează: voința politică și curajul unui lider care își asumă să se poziționeze, nu să urmărească prundent pacea politică, o atitudine care mai degrabă slăbește un lider, chiar dacă îi conservă vremelnic funcția.