Marile muzee ale Europei şi cele din zonele vestite pentru fascinaţia exercitată asupra artiştilor şi-au deschis expoziţiile de vară. În Bretania, la Viena, Prado sau New York, publicul se poate regala cu opere celebre sau semnate de tânăra generaţie de artişti în plină afirmare. Călătorii în extremul Occident sau în Orient, în secolele Renaşterii şi Barocului sau în lumea zilelor noastre sunt propuse sub cele mai diverse teme.
La capătul Europei
La Muzeul de Artă din Quimper, Bretania poate fi descoperită prin intermediul peisagiştilor secolului al XIX-lea până la 31 august.
„Este limita extremă (…) a Lumii Vechi. Acolo, cei doi duşmani stau faţă în faţă: pămâmtul şi marea, omul şi natura. Trebuie să vezi, când se înfurie ce valuri monstruoase ridică… Şi chiar în momentele de acalmie, când oceanul tace, cine a parcurs această coastă funebră fără să spune sau să simtă: «Tristis usque ad mortem»… Trist până la moarte?”, aşa califica Jules Michelet Bretania, în plină epocă romantică. De la Chateaubriand, care şi-a ales un spectaculos mormânt în insula nelocuită Le Grand Bé, de la Saint Malo, până la pictorii în căutarea unui exotism pe care nu-l oferea Orientul, minunata regiune a fost obiectul a mii de curiozităţi estetice în secolul XIX. Înaintea lui Gauguin, autorii de marine şi marii exploratori ai peisajului n-au ezitat să se instaleze aici. Trei zile de călătorie îi separa de acest pământ unde se vorbea o limbă ciudată, unde numai două drumuri strategice erau construite, în timp ce landa rămânea aproape inaccesibilă. De la Eugène Isabey la Théodore de Gudin, trecând prin Octave Penguilly-L’Haridon, reuniţi aici pentru prima dată, râurile învolburate şi pădurile mitice de la Breizh au atras cele mai diferite peneluri. Chiar Turner s-a oprit aici. De la granitul negru de sub creionul lui Boudin la norii neliniştiţi ai Daubigny şi până la Monet, care, împins de Flaubert, s-a instalat la Belle-Ile, mişcat de cerurile schimbătoare, şi a pictat 39 de pânze în 10 săptămâni, înaltele maree s-au transformat în energie estetică.
Un road-movie fotografic
Robert Doisneau, Palm Springs
La Manderen, în Moselle, Parisului i se alătură Palm Springs, într-o expoziţie dedicată lui Robert Doisneau, deschisă până la 28 august.
Castelul Malbrouck, bijuterie a arhitecturii medievale, agăţat pe un vârf stâncos, îşi împrumută pietrele spectrelor lui Robert Doisneau. 300 de clişee au călătorit din atelierul maestrului de la Montrouge până în această insuliţă din Moselle care străjuieşte ţinuturile luxemburgheze. Nu se întâlnesc decât fantome îndrăgostite, ca „Sărutul de la Primărie”, îmbrăţişare care a făcut renumele fotografului. Doisneau a fost un investigator. Format în tehnica litogravurii, era obişnuit să observe viaţa străzii la sfârşitul anilor ’20. Cinematograful l-a atras, dar a prevalat ochiul fotografului. Când a izbucnit războiul, a fost înregistrat tot, fără patos: scenele de sărăcie, baricadele şi paradele militare.
Robert Doisneau, Drum prin deşert
Din Parisul eliberat în 1944 el publică pentu revistele „Le Point” şi „Action”. Vâna de jurnalist produce imagini caudate, când, în 1960, primeşte de la revista „Fortune” o comandă foarte hollywoodină. Aflat la 150 de kilometri de Los Angeles, oraşul Palm Springs colorează clişeele lui cu o uimitoare lumină kitsch. Pot fi văzute păsări penumatice plutind în piscină, în umbra unei vile imaculate. În altă parte, un drum în deşertul Colorado este aerat ca o reclamă. Întors în Franţa, Doisneau se îndrăgosteşte de gurile negre ale bazinelor petrolifere lorene. Anul acesta, Malbrouck este bântuit de imaginile lui, cu profunzimi ce n-au nimic de a face cu cartea poştală.
Pasiuni de colecţionar
Relicvariu Fang
Arta primitivă africană a avut un rol important în evoluţia gustului contemporan. Muzeul de Artă din Troyes, în departamentul Aube, posedă una dintre cele mai frumoase colecţii de pictură din prima jumătate a secolului al XX-lea, constituită cu dragoste de Pierre şi Denise Lévy, care s-au îmbogăţit în industria textilă. Ceea ce se ştie mai puţin este că acest cuplu a căzut pradă pasiunii pentru arta neagră şi, prin intermediul prietenilor lor pictori şi al negustorilor de artă, au adunat cele mai frumoase piese primitive apărute în acel timp pe piaţă: relicvariul „Fang” cu o frumoasă patină, măştile „Chiwara Bambara”…
Mască Kifwebe din colecţia Patrick Sargos
Olivier Le Bihan, noul director al muzeului, a conceput o frumoasă expoziţie, deschisă până la 18 septembrie, confruntând acest fond de „bibelouri” polisate, aşa cum erau ele admirate în interioarele burgheze ale anilor ’50, cu colecţia de artă primitivă constituită în zilele noastre de un alt cuplu, Patrick şi Catherine Sargos. Se poate urmări aici întreaga evoluţie a gustului şi a modei. Se ştie că Pierre Lévy frecventa vânzările marilor colecţionari care îl precedaseră (Félix Fénéon în 1947, Paul Guillaume în 1965, Roger Bédiat în 1966…). Puţine efecte spectaculoase totuşi în acest areopag de piese de dimensiuni adesea modeste, dar este vizibilă o înclinare evidentă pentru un anume „clasicism” african. La Sargos, dimpotrivă, predomină gustul pentru piesele brute, „sălbatice”, lipsite de măsură, de o evidentă forţă plastică. O altă „Africă”…
Diverse viziuni ale Orientului
Delacroix, Stradă la Meknes
Şi pentru că am amintit de Africa, ne putem deplasa către Orient. La Marsilia, Orientul fiecărui artist este etalat în selecţia intitulată „Orientalismul în Europa de la Delacroix la Matisse” (până la 28 august).
Foarte adesea, prin racursiuri grăbite, orientalismul este redus la câţiva artişti şi câteva tablouri considerate a rezuma această mişcare complexă. Desigur, există un imaginar al Orientului fondat pe o combinaţie exotism-erotism (fie că ne gândim la Delacroix sau la Ingres) şi pe câteva opere reprezentative cu spaţii îndepărtate, solare şi inspiratoare. Expoziţia de la „Centre de la Vieille Charité” arată, sub acest strat superficial, pariuri mult mai profunde. Orientalismul este mai întâi o pluralitate geografică, pentru că teritoriile vizate se întind din Sahara în Turcia şi pentru că ochiul european este când francez (Fromentin, Gérôme…), când german (Bauernfeind, Müller, Macke), când rus (Kandisky), englez, spaniol sau italian… Şi această dublă variantă dă naştere nu numai unor diferenţe estetice, dar şi unora socio-politice.
Kandinsky, Orient
O astfel de expoziţie permite sesizarea nenumăratelor aspecte, subtile şi uneori antagonice între autosatisfacţie colonială, privirea etnologică, căutarea pitorescului, privirea istorică sau arheologică. Ea permite şi înţelegerea evoluţiei registrului de la marile descoperiri tratate la modul militar (cucerirea Egiptului de către Napoleon) sau naturalist (peisaje urbane, deşerturi) până la viziuni ale modernităţii în care şocul culorilor capătă anvergură plastică, la Matisse.
Bienala de Artă contemporană de la Anglet
Julien Previeux la Bienala de la Anglet
Până la 28 august, coasta bască îşi oferă excepţionalul litoral plasticienilor, pentru a patra ediţie a Bienalei. În sânul locului numit Barre, privitorul se poate amuza comunicând la telefonul ultra primitiv, inventat de Julien Prévieux: două oglinzi sonore, inspirate de aparatele de detectare a avioanelor inamice folosite de armata engleză a anilor ’20. Într-un parc ecologic, Antoine Dorotte pune o enormă bulă de zinc la jumătatea drumului alături de domurile geodezice ale lui Buckminster Fuller, în timp ce Masahide Otani depune butelii de gaz turnate în beton. Li se adaugă fragmentul de ruină al lui Vincent Manger, lanterna magică instalată în bibliotecă de Carmelo Zagari…
Viclenii şi artificii ale portretului umanist german
Holbein, Portretul lui Erasmus
Sub titlul „Cranach – Holbein. Descoperirea omului. Portretul german în jurul anului 1500”, Kunsthistorisches Museum din Viena propune până la 4 septembrie o impresionantă selecţie de tablouri.
Erasmus mărturisea în 1525: „Aş vrea ca Dürer să-mi facă portretul: de ce să nu-ţi doreşti asta de la un asemenea artist?”. Dar maestrul de la Nürnberg nu mai avea decât trei ani de trăit. Doi ani mai târziu, Holbein fixa trăsăturile voluntare ale filosofului, aşa cum pot fi văzute la Luvru sau în muzeul din Basel. Între Dürer şi Holbein, Kunsthistorisches din Viena l-a plasat pe Cranach. Să reuneşti trioul portretiştilor germani este un tur de forţă. Dar expoziţia îşi dublează îndrăzneala invitând la o veritabilă re-lectură a portretului umanist, mult mai codificat decât se presupune.
Lucas Cranach cel Bătrân, Portret de femeie
Sunt numeroşi cei care au cântat probitatea şi simplitatea pictorilor nordici. Chiar Goethe opunea arta compatrioţilor săi artificiilor corupătoare ale Italiei. Nu se pot nega prezenţa mândră şi virilitatea teutonă care se degajă din aceste tablouri cu cadraje strânse, cu culori intense şi cu desen ferm. Expoziţia permite însă cercetarea acestui realism înşelător şi descoperirea vicleniilor, jocului cu prototipurile antice, retoricii genului şi ponderii sociale a modelelor, logicii religioase a unei creştinătăţi din ce în ce mai destrămate. Pe scurt, descoperirea plăcerea în inteligenţă.
Ribera, maestrul Secolului de Aur
Ribera, Judecata lui Solomon
Cine ajunge în Spania merită să vadă la Muzeul „Prado” din Madrid expoziţia „Tânărul Ribera”, deschisă până la 30 iulie. Se pot descoperi aici lucruri pe care muzeul madrilen nu le poate etala în mod obişnuit. Abia în anul 2001, „Prado” a putut oferi un Ribera de tinereţe. În anii 1622-1626, caravagismul pictorului din Valencia îşi eliberează maximul de energie, dar începuturile picturii lui au scăpat mult timp chiar celor mai perspicace. Multe dintre tablourile regrupate cu această ocazie îi sunt atribuite de puţin timp. Marele Roberto Longhi inventase un oarecare Maestru al „Judecăţii lui Solomon” pentru a desemna necunoscutul care se ascundea în spatele anonimului de la „Galeria Borghese”… Longhi ghicea acolo un penel activ la Roma în anii următori morţii lui Caravaggio, unul dintre emulii lui cei mai robuşti, fără a şti că acest temperament era andaluz… În 2002, lovitură de trăsnet. Gianni Papi atribuie această capodoperă spaniolului, un prim pas către reconstituirea unui corpus de opere pe care „Prado” îl dezvăluie acum publicului. Comisarii au împins onestitatea până la a evoca lungul proces de recunoaştere a celor 32 de opere pe care le-au putut reuni. Se va vedea ceea ce Gautier a spus cu fermitate: dintre toţi caravagiştii, Lo Spagnoletto nu are egal în a-şi ecorşa sfinţii şi îndurera femeile.
Câinele John la New York
Julien Marinetti, Doggy John
În curtea interioară a hotelului de lux „New York Palace”, de pe Madison Avenue, 15 buldogi de bronz, „Doggy John”, tronează mândri, în toate culorile, până în septembrie. Unul dintre ei, piesa centrală a expoziţiei lui Julien Marinetti, striveşte privitorul cu figura sa albastru-portocalie, de la înălţimea de 2,5 metri. Pictorul şi sculptorul parizian, a cărui cotă urcă vertiginos, a făcut din câine suportul culorii sale şi o adevărată religie. Prin ce încântă aceşti câini? Mai întâi „Doggy John” este o aluzie la modă. John era numele buldogului lui Tom Ford, ex-directorul artistic de la Gucci, şi al lui Richard Buckley, cuplul de vecini de pe Rive Gauche, ai lui Marinetti, pe care acesta îl frecventa. Dar există şi o senzaţie hipnotică pe care o exercită aceşti „Doggy John”. Pe sculpturile gândite de artist ca nişte pânze în 3D se amestecă verdele-iarbă, rozul bombon sau albastru-piscină, străbătute uneori de un negru funebru. Iar pictorul-sculptor nu se mulţumeşte cu aceste variaţii pe teme fluorescente. El decorează corpurile canine cu stigmate stranii: schiţe de siluete, cranii sau măşti tribale. Se pot decela reminiscenţe ale artei brute, citate din Basquiat. Artistul se reclamă mai curând de la arta primitivă, cu o slăbiciune pentru cea a papuaşilor, ale căror efigii le admiră. Mai puţin naivi şi simpatici decât s-ar părea, „Doggy John” capătă un plus de sarcasm.
