Titlul expoziţiei de la Galeria Dialog a excepţionalului artist român stabilit în Franţa Tudor Banuş pare o contradicţie în termeni şi, în acelaşi timp, o „ajustare” a principiilor unui curent care îţi vine în minte în primul moment, privind circular, lucrările: Suprarealismul cu dicteul lui automat.
Dar, încercând să citeşti gravurile, descoperi că paradoxul are acoperire. Lumea hibridă, complicată, colcăitoare are o logică internă perfectă de sens şi, mai ales, de construcţie plastică. Barocă, cu planuri multiple, care se succed sau se suprapun unul altuia, cu oameni-arhitecturi mirobolanţi, cu minuscule personaje şi obiecte fantastice, compoziţia este structurată cu o linie fină, dar fermă peste care culoarea se aşterne accentuând, potenţând, punând un accent dramatic sau frivol.
Asemănătoare la prima vedere, lucrările se relevă lumi în sine, fie că este vorba despre operele de şevalet sau despre ilustraţia de carte. Ilustraţie care la Tudor Banuş este, de fapt, o echivalare a sensului, şi nu o transpunere a acestuia în imagine. Pe marginea fiecărei asemenea ilustraţii s-ar putea scrie, evident în stilul oniric, mai multe cărţi, diferite între ele şi fără legătură cu originalul. Unitatea expoziţiei este dată de fantezia debordantă, de mulţimea elementelor fiecărei compoziţii, de linia continuă generând oameni, animale, arhitecturi, obiecte cu o claritate egalată numai de ambiguitatea alăturării lor sau a mixării speciilor. Desenul este clar, sensul se cere căutat în labirintul de simboluri, al căror livresc presupune un background fie şi minimal al privitorului.
Orologiu
Există în litografiile lui Tudor Banuş animale hipertrofiate şi oameni minusculi, plutind ca în „Arca lui Noe”, o aglomerare de chipuri feminine şi mici creaturi masculine, ca în „Dragoste ascunsă”, care amintesc de Bosch trecut prin filtru suprarealist. „Orologiu”, cu figura de copil îmbătrânit a unui Cronos în jurul căruia se succed pe cadranul lumii-ceas istoriile vieţilor şi Vieţii, îmbină cu gustul manierist pentru abstrus şi „meraviglia” cuvintele lui Virgilius cu contemporana melancolie din „Le poid du jour”, iar „Criza”, de fapt crizele de toate tipurile şi din toate timpurile, se alătură, ironic, dramatic poate grupului de animale „elegant” înveşmântate din „În căutarea omului” (Titlul franţuzesc „Cherchez l’homme” având o ambiguitate pe care cel românesc o pierde).
Subiectele şi stilurile se amestecă în gravurile lui Tudor Banuş cu o libertate şi o satisfacţie artistică exuberante. Imaginile complexe, nudurile neacademice alături de făpturi ce par generate de vis, de subconştient trădează de fapt o cultură vastă, hrănită de arhaic şi de futurism în egală măsură, exultând de umor, dar şi de nelinişte.
Dragoste ne-euclidiană
„Pe cărările mele se merge agale, luaţi-o ca invitaţie la acea wanderung, cuvânt care se traduce prin pribegie, dar şi prin rătăcire. Nu vă aşteptaţi să participaţi la ceea ce se numeşte o croazieră de divertisment! Riscăm pe alocuri să rămânem prizonierii spinilor care ne înţeapă în mărăcinişurile vieţii, printre hăţişurile filosofiei, izvoarele subpământene ale esteticului şi straturile argiloase ale geologiei subconştientului. Nu reuşim să evităm poticnirile. În vizibil suntem mai supuşi gustului epocii; eu însă mă situez la antipod: mă simt la unison cu artiştii care nu şi-au pus problema modernităţii, trăind-o în necunoştinţă de cauză! Mi-ar plăcea să merg, pe aceeaşi potecă, în compania unui Callot atât de uman, a unui Hogarth atât de obraznic uneori, a unui Granville plin de fantezie. Asta…ca să nu-i mai deranjez pe bătrânii Bosch, Brueghel sau Dürer. (…) Descui teme contemporane cu chei de demult, unele ruginite, care au făcut cândva epocă. În spatele uşii deschise, la temelia subconştientului, palpită memoria folclorului românesc, cu acea bogăţie de arhetipuri care-mi conferă o distanţă profitabilă faţă de răvăşita lume în care creez astăzi”, mărturisea Tudor Banuş.
Arborele vieții
Excelent desenator, cu o rigoare ce vine desigur şi din formaţia sa iniţială de arhitect, Tudor Banuş dovedeşte o imaginaţie debordantă în alăturarea şi interferarea elementelor disparate, cel mai adesea stranii, ce se înlănţuie sau plutesc liber, de la sorii cu diferite expresii din „Arborele vieţii” la pegaşii din „Privire fertilă” sau întreaga menajerie din „Poem ecologic”, de la broasca ţestoasă, iepurii sau girafa din „Ora ceaiului” la capul de maimuţă din „Misterele Parisului” şi la personajele hibride din „Archeologie”. O combinaţie de vis şi cabinet de magician, de comentariu al artei şi de laborator de alchimist conferă creaţiei lui Tudor Banuş coordonatele unei opere de muzeu.
O carieră internaţională
Misterele Parisului
Plecat din România în 1972, la vârsta de 25 de ani, Tudor Banuş a avut prima expoziţie pariziană în 1975. Un mai târziu începe colaborarea cu diferite ziare şi reviste. De-a lungul timpului, desenele sale au apărut în „Le Monde”, „Die Zeit”, „The New York Times”, „L’Express”, „New York Magazine”, „New West, „L’Événement du Jeudi”, „Harper’s”, „BAT”, „Science et Vie”, „The Pennsylvania Gazette”, „Le Point”, „Le Monde Diplomatique”, „Marianne”, „Nouvel Observateur”… În 1979 a obţinut „Premiul pentru cea mai frumoasă carte pentru tineret” cu „Muzicienii din Bremen” de Fraţii Grimm. A colaborat apoi cu edituri prestigioase, ca „Laffont”, „Gallimard”, „Hachette”, „Les Presses de la Cité”, „Seuil”. Cariera lui de ilustrator de carte şi de pictor a căpătat o recunoaştere internaţională, fiind însă puţin cunoscută până relativ de curând în România. În 2004 a ilustrat „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu, publicată de Editura Humanitas, iar în 2010 a apărut albumul retrospectiv „Parc(o)urs”, la ICR. Prefaţat de Geo Şerban, cu texte critice semnate de Marta Petreu, Alexandre Alexandre, Nina Cassian, Francis Parent, Alain Bosquet, Xavier Bureau, Horia Bădescu, Jean-Philippe Domecq, Klaus Colberg, Ionel Jianu, Liviu Floda, Laurent Danchin, Jean-Luc Chalumeau, Loїck Nicolas, Dominique Maruitte, Michel Dupré, Doina Talmann, albumul reface drumul creaţiei acestui artist, care mărturisea într-un interviu: „Pe mine mă interesează limbajul universal al gravurii, care s-a format de-a lungul secolelor şi care a ajuns să poată exprima aproape toate situaţiile reprezentabile. E un limbaj care mă satisface din plin. E un limbaj veşnic, dar care trece în ochii celor care îl contemplă în ziua de azi drept datat. Cum însă generaţiile care vin vor comanda ce vor să vadă, probabil că acesta va fi uitat, lăsat deoparte”. O constatare pesimistă pe care, de altfel, multe dintre operele sale o lasă să transpară prin zâmbetul ironic, sarcastic sau numai amuzat.
