După Yuval Noah Harari (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii), în cei 250 de ani care au trecut de la Revoluția franceză, trei feluri de concepții umaniste au dominat filosofia, economia, ideologia și sistemele de organizare politică: umanismul liberal, individualist, „umanismul“ nazist și „umanismul“ comunist.
Umanismul liberal are în centru ideile fundamentale de libertate individuală și de sacralitate a esenței lăuntrice, profunde, inerente fiecărui individ. Identitatea omului este dată de sufletul său nepieritor, ceea ce ne face pe toți liberi și responsabili în față lui Dumnezeu, dincolo de orice servituți ale lumii materiale, contemporane existenței noastre fizice, postura care ne permite să optăm între bine și rău sau nuanțele acestora1. De aici s-au extras conceptele de liber-arbitru, de drepturi ale omului, de autodeterminare și de propășire individuală, care sunt fundamente ale democrației și economiei de piață.
Așa-zisul umanism comunist punea în centru umanitatea văzută că un conglomerat cu drepturi și interese proprii, neutră sau insensibilă la libertățile individuale. Scopul unei societăți fondate pe „umanismul“ comunist este propășirea speciei umane, interesele individuale fiind cu totul subsidiare și descurajate. Dacă se insistă pentru egalitatea între membrii societății, era pentru că inegalitatea era considerată un fel de blasfemie la adresa umanității sacrosancte. Față de umanitate, văzută ca o entitate colectivă cu voință și interese proprii, eram toți egali. De remarcat ipocrizia comunistă relativă la egalitate. În acea societate, eram toți egali în sărăcie și în privațiuni de tot felul, în favoarea unei elite restrânse, ne-meritorii, de nomenclaturiști. În societatea comunistă, bazată pe mitul egalității, nu demult înlocuită în România cu o societate bazată pe mitul libertății, membrii societății erau considerați egali, dar un număr foarte restrâns de persoane, membri ai nomenclaturii (elita societății comuniste) erau privilegiații deținători ai unui statut social care îi punea, totuși, deasupra tuturor, poziție din care nu își refuzau nimic din ceea ce le oferea acest statut. Este evident că nu ne mai putem dori o astfel de egalitate în sărăcie, fiind preferabilă libertatea, cu tot riscul unor inegalități economice (care pot readuce libertatea la propriul statut originar de mit).
Bizarul „umanism“ nazist era un fel de evoluționism darwinist aplicat unei societăți compuse din mai multe rase, dintre care unele (marea majoritate) erau considerate inferioare, iar arienii erau indicați drept singura rasă superioară care ar avea misiunea, prin autoperfecționare și exterminarea raselor inferioare, să pregătească terenul pentru supraom. Naziștii considerau că homo sapiens nu este ultima specie de inteligență pe pământ și că, oricum, nu și-a desăvârșit evoluția, fiind în mișcare, unii oameni putând evolua în supraoameni, alții putând degenera în sub-oameni. Aceștia din urmă ar fi trebui să muncească (sub sloganul ironic arbeit macht frei) pentru stăpânul din rasa ariană, care va pregăti apariția supraomului. Arienii ar fi urmat să elibereze pământul de toți sub-oamenii, așa cum homo sapiens a exterminat neanderthalienii. În anii ’30 ai secolului trecut, neanderthalienii erau considerați o specie inferioară de hominizi, deși, în prezent, nu există dovezi ale superiorității fizice sau mentale ale speciei homo sapiens, ci doar ale capacității sale de cooperare, care i-a făcut pe toți homo sapiens, laolaltă, mai puternici și mai rezilienți în colectiv. Naziștii (și multe alte societăți ulterioare autointitulate liberale și democratice) susțineau în mod infantil că oamenii de rase diferite sunt specii diferite.
În mod angoasant, suntem, în contemporaneitate, în plin transhumanism, o perioadă de trecere către ceea ce futurologii o denumesc post-humanism, o epocă în care omul va trebui să învețe să coabiteze cu ultraomul și cu inteligența artificială sau să dispară. Individualismul egoist, exagerând avantajele independenței scoase din contextul cooperării și al ajutorului dezinteresat, care dau adevărata forță și marea reziliență, în timp, a societății umane, nu va fi de niciun ajutor, în condițiile în care co-locatarii noștri viitori pe planeta Pământ (care nu va mai fi doar a noastră) vor fi fost la eoni distanță de noi din punctul de vedere ale evoluției, atât ca forță fizică, motricitate și capacitate intelectuală, cât și ca durată, practic, nelimitată de viață.
Ideea profitului ușor, supradimensionat, urmărit cu orice preț, concentrarea economică excesivă, inegalitatea economică, frizând absurdul și, parcă, anunțând auto-distrugerea sistemului, lăcomia malignă și goana după randamente, furând startul (front running), sunt generatoare ale unui capitalism rentier, monopolist, în stare doar să exploateze aceste rente și monopoluri, nu și să favorizeze bunăstarea publică, progresul, inovația ori sustenabilitatea pe termen lung a economiei și a mediului. Cu toate acestea, generatorul acestor anomalii și dezechilibre, modelul economic „rațional“, bazat pe exacerbarea egoismului (care nu mai poate fi un alt fel de altruism) și a lăcomiei (care nu mai poate fi bună) și care pervertește marile valori ale umanismului liberal și iluminist, model teoretizat de Milton Friedman și Ayn Rand, este dominant în prezent, fiind extins la scală globală și susținut cu cinism și insistență de marii suporți mass-media.
Orientarea teoriilor economice și a jurnalismului main-stream (deținut sau masiv finanțat cu bani pentru publicitate de corporațiile care concentrează toate resursele) către bani, ca scop în sine, către easy money, grevează deja idealurile și planurile copiilor, adulții de mâine. Mulți dintre adolescenții de azi își propun să facă bani mulți, rapid și ușor, pentru că ceea ce li se insuflă de peste tot este „adevărul“ că lăcomia și interesul egoist sunt singurele valori care merită efortul și investiția de timp a omului post-modern și că banii sunt un scop în sine, cu care se poate cumpără nu numai bunăstarea, ci și fericirea. Așa cum corect arată Y. N. Harari, nu (mai) avem încredere în vecin sau în străin, ci în banii pe care acesta îi are. Dacă vecinul și străinul rămân fără bani, rămânem și noi fără încredere în ei. Altruismul este pentru oamenii mici, de care merită să profiți cu sânge rece2. Acceptând acest trend, chiar și implicit, ne înscriem pe calea fără întoarcere către neo-feudalism global. Pe măsură ce banii urmăriți ca scop în sine dărâma barierele comunității, ale religiei și ale statului, lumea ajunge în pericol să devină o mare piață lipsită de inima. Căci încrederea universală construită de bani nu mai este investită în oameni, comunități sau valori sacre, ci în banii înșiși și în sistemele impersonale care îi susțin. Evident, la această „evoluție“ contribuie cu entuziasm și insistență nebunească băncile centrale, agențiile de rating, instituțiile financiare internaționale, corporațiile globale și mașina globală de război, finanțată și utilizată pentru a „garanta“ pacea. Este o stare de lucruri care ne oferă o altă cheie de citire a îndemnului biblic „dați cezarului ce-i al cezarului“. Dacă cezarul are încredere în bani, oricare ar fi aceștia, pentru a ne cere să ne plătim dările cu acei bani de încredere, înseamnă că și noi, și vecinii, și străinii putem avea încredere în acei bani, pentru a face cu ei nu numai schimb de bunuri și servicii, ci și comerț cu (părți din) corpurile noastre și chiar cu fracțiuni din sufletele noastre. Și putem uita că încrederea este o realitate imaginată de oameni. Pentru negustori, așa cum susține Y. N. Harari, întreaga lume este o singură piață și toți oamenii sunt potențiali clienți. Așa cum notează Harari, când indigenii (azteci) l-au întrebat pe Hernan Cortes de ce erau spaniolii atât de împătimiți de aur, conchistadorul le-a răspuns: „pentru că eu și însoțitorii mei suferim de o boală a inimii care nu poate fi vindecată decât cu aur“.
1 Y. N. Harari susține că discuția despre suflet este inutilă, de vreme ce, în ciuda tuturor eforturilor de până acum, științele umane nu au descoperit sufletul. De aceea, principala premisă a umanismului liberal este, după Harari, falsă. El mai susține și că liberul-arbitru, care se bazează pe credință creștină tradițională într-un suflet liber și etern care rezidă în fiecare individ, nu există, pentru că nu există suflet. Adevărul este că sistemele politice și juridice liberale, care se bazează pe credința că fiecare individ are o natură lăuntrică sacră, indivizibilă și imuabilă, care conferă sens lumii și este sursă oricărei autorități etice și politice, trebuie reformată, căci comportamentul consumerist al omului contemporan nu (mai) este determinat de liberul-arbitru, ci de mecanisme automate (și ologi-rațiuni), ca și în cazul rudelor noastre îndepărtate, animalele. Dar Harari greșește când analizează sufletul ca o realitate palpabilă. Căci sufletul nu este materie sau energie, este memorie care nu poate fi înmagazinată și replicată, este moștenire epigenetică și culturală (trecut), este un complex de relațiile contemporane cu alți oameni (prezent) și este un edificiu care reconstruiește permanent din dorințe, idealuri și planuri (viitor); omul este un puzzle tridimensional și atemporal, și nu un simplu corp fizic dotat cu forță vitală (animus); persistența în timp sub formă memoriei, multiplele legături cu care participă la enormă rețea spațio-temporală a relațiilor de interdependență umană, planurile și idealurile sunt elementele sincretice care dau sens vieții. Pentru ființele post-umane, o viață mai lungă nu va însemna o viață cu mai mult sens, întrucât îi va desprinde de trecut și de viitor, ancorându-i într-un prezent continuu, care îi va separă de suflet, așa cum îl înțelegem noi în prezent. Ideea de suflet va fi, probabil, ceea ce ne va putea distinge de inteligențele artificiale și de omul augmentat (ultraomul).
2 Un președinte de bancă activând în România a fost declarat, în 2017, „cel mai admirat manager expat“, pentru că, printre altele, a făcut profit fiind nemilos cu debitorii (pe care i-a executat silit chiar dacă datoriile proveneau din contractele abuzive sau din practicile înșelătoare ale băncii) și chiar cu propriii salariați (pe care i-a concediat, chiar dacă au fost fidelizați ani în șir prin team-building-uri, training-uri, coaching-uri și alte forme de spălare corporatistă pe creier). A se vedea Business Magazine, supliment al Ziarului financiar, ediția din 23 octombrie 2017.
@Robin : conform cercetatorilor de la UCLA (Los Angeles, noua scoala de sovietologi, care vorbesc ruseste si citesc arhivele, ceea ce pâna acuma nu s-a facut de catre americanii „primei scoli” (??? „scoli”?) revolutia sociala (fiindca de-asa ceva-i vorba) din perioada 1917-1941 din URSS ar fi facut în jurul a un milion de victime (de foame, imensa majoritate). Stalin s-a debarasat de disidentii din propriul anturaj. N-avea ochi si urechi peste tot, fiecare-si regla conturile-n mod personal. Meritul stalinismului este, însa, de-a fi scos URSS (Rusia, mai ales) din starea de ultra-înapoiere în care era la 1917. De-a fi industrializat-o. Lozincile fiind pozitive : „puterea sovietica si electrificarea” (obligatorie, fie vorba-ntre noi). Plus învatamântul gratuit. Bilantul lui Stalin e pozitiv. La moartea lui, lumea facea coada la Kremlin sa-i aduca un omagiu, si plângea pe strada. Si tipul e si-acuma venerat în fosta URSS. A câstigat WW2 si asezat tara printre marile puteri ale lumii.