Viaţa şi opera pictorului Sever Burada
„Eu am trăit din iluzii. Visurile au fost viaţa mea. Nu am călcat pe pământ. Ceva nevăzut m-a condus iar când am crezut că trăiesc realitatea, tot visul mi-a voalat ochii”, scria într-un Jurnal pictorul Sever Burada.
Albumul monografic semnat de Tudor Octavian, apărut la Editura Pro, aparţine unei mai vechi precupări a autorului, readucerea în memorie a „pictorilor uitaţi” din arta românească. Volumul cu acelaşi nume cuprindea, de altfel, şi un capitol dedicat lui Sever Burada.
Cu un destin marcat de capriciile istoriei, artistul, născut în 1896, a fost condamnat la moarte în 1945. Sentinţa a fost comutată în închisoare pe viaţă, apoi în cincisprezece ani de închisoare şi trei ani de domiciliu forţat.
„Sentinţa a avut o aplicaţie largă, întrucât a fost sancţionată cu uitarea, printr-un oprobriu social şi cultural îndelungat, şi memoria artistului. Acest sinistru cumul de pedepse a fost dublat, în ceea ce priveşte creaţia sa, de discreditarea, ani buni după 1948 şi în forme adesea isterice, cu un pretext estetic importat de la Moscova, şi a celor doi tutori spirituali ai artistului: G.D. Mirea şi Eustaţiu Stoenescu”, explică în cuvântul introductiv, intitulat „Un artist «puţin sociabil»”, Tudor Octavian.
Albumul monografic îşi împlineşte cu prisosinţă intenţiile. O biografie detaliată reiterează drumurile presărate cu întâlniri fericite şi cu atroce încercări ale lui Sever Buradescu, născut la Craiova şi devenit, prin autohtonizarea numelui, Burada. Copilăria şi adolescenţa, descoperirea entuziastă a artei, graţie lui Grigore Negroşanu, pictor cu studii la München, şi lui Eustaţiu Stonescu sunt atent reconstituite, beneficiind şi de mărturiile, de multe ori entuziaste, din însemnările artistului: „Zilnic, în acel an şi jumătate, în care a stat la Craiova, l-am însoţit ca o umbră. Lucram tot ce lucra şi el, dar cu mijloace materiale mai modeste. Îmi lipseau culorile. De fapt, primele culori în ulei le-am primit de la el. În societatea lui, i-am cunoscut pe Nicu Leonard, pe Romald Bulfinski, Coco Demetrescu, Mia Teodorescu, Emil Bobescu, Petrescu-Muş, toţi artişti de la Teatrul Naţional, care îi pozau lui Negroşanu şi după care eu am făcut schiţe”, notează Sever Burada, readucând la viaţă o elită artistică craioveană, uitată şi ea.
Şi viaţa continuă cu primele lucrări expuse şi vândute incredibil de repede, la numai 18 ani, cu studenţia sub îndrumarea lui G.D. Mirea, cu anii de armată din 1914 şi cei de front, cu prizonieratul din care s-au păstrat desene ale „Camarazilor în lagăr”. „În lagăr m-am deprins a gândi mereu numai la ARTĂ. La nimic decât la ARTĂ. Tratamentul îndurat acolo nu poate fi descris. Ca să fiu trimis la terminarea războiului în ţară, a trebuit să fiu întâi internat într-un spital. Fizic şi psihic eram terminat. Am reuşit, desenând în gând, când nu aveam hârtie, să mă despart de totul din jur”, nota artistul.
După 1918, continuă studiile universitare, în condiţii precare, existenţa în lumea pictorilor în care nu reuşeşete să se integreze. „Burada a avut mari prieteni, a avut cultul prieteniei. Dar numai în afara lumii pictorilor. Colegialitatea sa a fost foarte atent controlată de regulile jocului în cadrul asocierilor temporare şi în Sindicatul Artelor Frumoase. Pentru aceasta a plătit cu izolarea. A simţit devreme îndepărtarea din lumea pictorilor din ţară, compensând sufleteşte prin împrieteniri de durată cu pictori francezi din generaţia sa”, scrie Tudor Octavian. Lucrările lui au însă succes. Plecarea la Paris, în urma câştigării Concursului pentru bursa de studii „Nicolae Grigorescu”, i-a marcat profund creaţia. Din păcate, o parte a lucrărilor sale de acolo s-au pierdut în urma demolării zonei în care îşi avea atelierul, aşa cum aveau să se piardă, cam în aceeaşi perioadă, frescele pictate de el la conacul de la Plavia al baronului Alexandru Bellu.
În monografia lui Tudor Octavian, viaţa şi opera artistului se întreţes continuu, construind un portret complet al pictorului atât de încercat de soartă. Se adaugă extrasele din jurnalele pe care atistul le-a ţinut toată viaţa. Expoziţiile din ţară, din anii ’30, deceniul „liniştit”, concentrarea în cel de-al Doilea Război Mondial, trimiterea lui la paza lagărului de la Vapniarka, din Transnistria, procesul din 1945, domiciliul forţat, situaţia de „Paria în ţara lui”, cum îşi intitulează Tudor Octavian unul dintre capitolele cărţii, ultimii an de viaţă până în 1968, la dispariţia lui, sunt evocate cu un stil în care precizia documentară şi compasiunea autorului se împletesc continuu.
Apărut în excelente condiţii grafice, volumul are un număr impresionant de reproduceri de la „Autoportretul” pe care şi l-a făcut la 15 ani la ultimele lucrări. Accentul special pe portretistica artistului şi un studiu ce plasează creaţia lui Sever Burada în contextul internaţional completează această vastă şi aplicată reconstituire a operei un pictor aproape necunoscut publicului, exceptând o mână de specialişti şi de colecţionari.
O lucrare interesantă, bine structurată, ce umple unul dintre golurile istoriei artei româneşti.
Tablouri frumoase, autori necunoscuţi
Gândit ca un „Mic manual de atribuiri spre folosul iubitorilor de artă, care colecţionează sau au cunoştinţă de lucrări pline de calităţi ale unor pictori români, dar nesemnate ori cu semnături ce impun un comentariu”, volumul lui Tudor Octavian este o necesară şi bine-venită apariţie într-o ţară în care piaţa de artă îşi caută încă drumul, iar picturile nesemnate le depăşesc probabil ca număr pe cele pe care autorii au avut grijă să-şi treacă numele.
„Cartea aceasta, scrie autorul, cu numai două decenii în urmă, putea fi scrisă şi publicată oriunde, nu şi în România (…) Colecţiile şi colecţionarii din România au suportat timp de jumătate de secol o agresiune continuă, iar modesta piaţă a artei a constat mai mult în constrângeri, decât în libertăţi”.
Debutând cu consideraţii asupra comerţului cu artă, cartea îşi propune să răspundă nevoii de a recupera „un imens fond de opere care au avut cândva o identitate, care şi-au pierdut-o şi care intră acum, datorită accesului rapid la informaţie, într-un proces de restabilire a identităţii”.
Autorul porneşte de la propria experienţă trăită în galeriile şi târgurile de artă din occidentul Europei sau din Statele Unite, marcată, cel puţin la început, de lipsa de informaţie. Experienţă care l-a determinat să strângă între paginile acestui volum sfaturi pentru cei care, de la Talcioc, din galerii sau din sălile de licitaţie doresc să-şi formeze o colecţie. Care este deosebirea între un tablou nesemnat şi unul cu semnătura ştearsă? Există posibilitatea să devii colecţionar cu bani puţini, păstrând totuşi calitatea pieselor achiziţionate? Există în afara muzeelor picturi ale unor artişti de valoare? Sunt primele întrebări la care răspunde Tudor Octavian, propunând apoi un mic „dicţionar de termeni de atribuire a unui tablou, cu tot ce înseamnă ei pentru descoperirea adevăratului autor şi, implicit, pentru preţul lucrării.
Volumul este cu atât mai interesant, cu cât Tudor Octavian îşi exemplifică discursul cu lucrări ce au circulat pe piaţa românească de artă cu paternitate necunoscută sau incertă şi a căror analiză a condus la elucidarea atribuirii. De la „Ciobănaş din Piatra Neamţ” de Nicolae Tonitza, realizat în 1903, vândut prin consignaţie de o persoană care nu ştia decât că pictorul ar fi fost „unul, Niţă”, cum povesteşte cu umor autorul, trecând prin derutantele lucrări nesemnate ale atât de copiaţilor maeştri ca Grigoescu, Luchian sau Pallady, cartea explică mecanismele de descoperire a autenticităţii unei lucrări. Să ne oprim, spre exemplu, la „Tânără în rochie albă – Principesa Ileana” (?), pictură purtând urmele unor iniţiale, atribuită lui Eustaţiu Stoenescu. Alăturată altor două imagini ale aceluiaşi model, semnate de data aceasta de artist, după restaurare, şi-a ivit iniţialele „e” şi „s”. Autorul face un elogiu intuiţiei iubitorului de artă, pentru că „uneori, trebuie să-ţi propui ce să vezi ca să începi să vezi. Alteori, dacă îşi impui să vezi, crezi şi în ce nu există”. „Manualul” cuprinde un număr semnificativ de picturi, fiecare cu povestea ei, cu motivul sau intuiţia care au dus, în final, de descoperirea paternităţii. E drept, uneori, semnul de întrebare rămâne, dar opera cumpărată poate fi redefinită, graţie recunoaşterii unui detaliu semnificativ, ca în cazul unui „Cartier din Marsilia” de Jean Cheller, a unui peisaj rural al Elenei Popea…
Desigur, autorul nu susţine că intuiţia este suficientă. Poveştile şi analizele lui dezvăluie modalităţi mai precise de cercetare, ajungând până la cele ale suportului, ale ramei sau analizei de laborator. Un foarte util index de nume, realizat de patru cercetători, Theodor Enescu, Irina Fortunescu, Ioana Vlasiu şi Carmen Liiceanu, însoţeşte volumul, oferind celor interesaţi posibilitatea de a descoperi 900 de nume ale unor artişti mai puţin cunoscuţi, prezenţi în expoziţiile bucureştene între 1865 şi 1918. El este completat de un altul, al artiştilor interbelici mai puţin cunoscuţi publicului, întocmit de autor.
Considerându-se, cu modestie, un „expert amator”, expresie care, este de acord, reprezintă un nonsens, Tudor Octavian încheie volumul cu o analogie amuzantă. După 20 de ani, există toate şansele să confunzi nuele unor colegii de liceu, chiar dacă îi recunoşti pentru că ai păstrat în memorie un tipar al personalităţii lor.
„Aşa stau lucrurile şi în procesul de atribuire: recunoşti ceva dintr-un ansamblu pe care-l cunoşti bine. Şi, la fel cum îţi recunoşti foştii colegi, deşi le-ai uitat numele, atribuirea devine o chestiune de resuscitare a unui nume. O redefinire a unui lucru care a fost cândva definit. Întrucât niciunul dintre foştii colegi nu se va supăra dacă greşeşti şi lui Popescu îi zici Ionescu, nici cititorii cărţii mele nu trebuie să se revolte dacă găsesc unele atribuiri prea generoase ori eronate”.
