Conexiunea Alexandria
Leagăn de idei – istorice, filosofice, literare şi religioase -, Biblioteca din Alexandria a fost o minune de neegalat a înţelepciunii antice.
“Două colonade cu stâlpi dominau structura. Ambele erau pline de statui, podelele erau căptuşite cu covoare, pereţii erau acoperiţi cu tapiserii. Aşezaţi pe numeroasele scaune înşirate de-a lungul coridoarelor, membrii se ciondăneau în legătură cu sensul unui cuvânt sau din cauza cadenţei unui vers ori erau angajaţi într-o controversă caustică referitoare la vreo nouă descoperire. Aceste camere se continuau cu nişte încăperi laterale unde papirusuri, pergamente şi, mai târziu, codice zăceau adunate în cutii, aşezate unele peste altele, numerotate pentru indexare, sau pe rafturi. În alte camere copiştii munceau la producerea de copii care erau apoi vândute pentru obţinerea de fonduri. Membrii se bucurau de salarii mari, erau scutiţi de taxe şi li se asigurau masa şi locuinţa. Existau acolo săli de lectură, laboratoare, observatoare, chiar şi o grădină zoologică. Experţii în gramatică şi poeţii primeau posturile cele mai importante, iar fizicienii, matematicienii şi astronomii, cele mai bune aparaturi. Arhitectura era categoric grecească, întreaga construcţie semănând cu un templu elegant. Ptolemeii erau colecţionari pasionaţi de cărţi, trimiţându-şi agenţii prin toată lumea cunoscută. Ptolemeu I fondase un muzeu, un loc unde învăţaţii aveau posibilitatea să se întâlnească pentru a-şi împărtăşi cunoştinţele. Pentru a-i ajuta în strădaniile lor, el mai înfiinţase şi biblioteca. Ptolemeu al II-lea cumpărase întreaga bibliotecă a lui Aristotel. Ptolemeu al III-lea dăduse ordin ca toate navele din Alexandria să fie verificate. Dacă se găseau cărţi, erau copiate, copiile erau returnate proprietarilor, iar originalele erau depozitate în bibliotecă. Genurile variau de la poezie şi istorie la retorică, filosofie, religie, medicină, ştiinţă şi drept. În jur de 43.000 de pergamente fuseseră adăpostite în cele din urmă în Serapeum, disponibile pentru publicul larg, şi alte 500.000 la muzeu, restricţionate numai pentru erudiţi”.
Existenţa liniştită a lui Cotton Malone, eroul din “Moştenirea Templierilor”, este dată peste cap de primirea unui e-mail în care este ameninţată viaţa copilului său. Cerinţa necunoscuţilor e imposibilă. Vor să găsească vestigiile Bibliotecii din Alexandria. Cu o mie cinci sute de ani în urmă, a dispărut în flăcări şi în negura miturilor şi a legendelor, tezaurul său de înţelepciune fiind de atunci râvnit de cărturari, de vânători de comori şi de cei care cred că secretele ei nespuse ascund o putere supremă.
Acum, un cartel de moguli internaţionali, extrem de bogaţi, decişi să schimbe cursul istoriei, doresc să intre în posesia informaţiilor care să ajute să găsească biblioteca şi numai Cotton Malone deţine cheia misterului. În joc este un document străvechi care poate nu numai să schimbe destinele Orientului Mijlociu, dar şi să distrugă din temelii cele trei religii majore ale lumii.
Steve Berry, autorul bestsellerurilor “Camera de chihlimbar”, “Al treilea secret”, “Moştenirea Templierilor”, “Profeţia Familiei Romanov”, care au fost vândute în peste 43 de ţări, traduse în 41 de limbi, în milioane de exemplare, este de profesie avocat, cu o carieră de mai mult de 20 de ani de experienţă în tribunale. Această carte a necesitat multe călătorii pentru documentare.
Realul se îmbină cu ficţiunea. Încercarea eroului este fictivă, adaptată după un manuscris misterios, “The Red Serpent”, peste care autorul a dat în Rennes-les-Chateau. Povestea despre “Biblia din Sinai” s-a întâmplat exact aşa cum a fost prezentată. “Codexul din Aleppo”, datând din anul 900 d.Ch., este expus la Ierusalim şi rămâne cel mai vechi manuscris al “Vechiului Testament”, care a supravieţuit. Fiecare dintre cele trei religii, iudaismul, islamul şi creştinismul, deţine propria versiune. Fiecare crede cu fervoare că celalalte două greşesc. Iar aceasta explică cel mai bine motivul pentru care conflictul nu se stinge.
Primul apostol
O englezoaică este găsită moartă într-o casă de lângă Roma. Distrus de durere, soţul ei apelează la ajutorul celui mai bun prieten, Chris Bronson, care descoperă o inscripţie antică pe o lespede zidită deasupra şemineului. Traducerea ei înseamnă: “Aici se odihnesc cei mincinoşi”. Dar cine sunt mincinoşii? Şi ce se află în mormântul lor?
Urmărit de asasini de-a lungul Europei, Bronson descoperă un şir de indicii care-l conduc la începuturile tenebroase ale creştinsmului, la un potir decorat cu simboluri misterioase, la un cod secret aflat într-un manuscris ascuns. Şi la o conspiraţie mortală care, dacă este descoperită, va zgudui din temelii lumea modernă.
Un roman incitant de James Becker. O crimă brutală, o conspiraţie mortală, un secret vechi cât lumea. Ideea centrală a acestui volum se bazează pe faptul că, în ciuda imaginaţiei autorului, există anumite dovezi ştiinţifice că Sfântul Pavel a fost un agent al Romei, angajat de împăratul Nero.
“Grădinile lui Nero, aflate la poalele dealului cunoscut acum drept Dealul Vaticanului, erau unul dintre locurile favorite ale împăratului pentru a pune la cale răzbunarea sălbatică împotriva celor pe care îi considera duşmanii principali ai Romei, creştinii timpurii. Îi considera vinovaţi pentru Marele Foc, care aproape distruse oraşul în anul 64 d.Ch, şi de atunci încercase să elibereze Roma şi Imperiul de ceea ce el numea paraziţii evrei. Metodele sale erau exagerate. Cei norocşi erau crucificaţi ori sfâşiaţi de câini sau de animalele sălbatice în Circus Maximus. Pe cei pe care voia să-i facă cu adevărat să sufere îi ungea cu ceară, îi trăgea în ţepele aflate în jurul palatului şi apoi le dădea foc. Nero considera această metodă ca fiind o glumă. Creştinii se considerau a fi lumina lumii, aşa că-i folosea să-şi lumineze calea”.
Sfântul Pavel şi Titus Flavius Josephus, un istoric evreu din secolul I, au fost angajaţi de Roma să cultive o religie mesianică paşnică, în încercarea de a reduce rebeliunea evreilor şi opoziţia lor faţă de legile Imperiului Roman. Spre deosebire de Sfântul Petru, în cazul Sfântului Pavel, susţine autorul, James Becker, persoana care mai târziu a fost numită astfel a existat cu adevărat. Prenumele lui a fost Saul şi s-a născut cu aproximaţie în anul 9 d.Ch., într-o familie de comercianţi evrei bogaţi din Tarsus, Cilicia. Era vorbitor de aramaică şi greacă. În tinereţe a fost un oponent vehement al lui Christos şi încerca să-i identifice pe cei pe care îi considera evrei eretici pentru a fi pedepsiţi. Se spune că în drum spre Damasc, ca să-şi continue persecuţia asupra evreilor, când a fost orbit de o lumină venită din Rai, s-a produs celebra lui convertire. Când şi-a recuperat vederea, a devenit un creştin fervent. Filosoful Friedrich Nietzsche l-a considerat ca fiind un oponent al lui Christos, iar americanul Thomas Jefferson a scris: “Pavel a fost primul corupător al învăţăturilor lui Christos”. Petru este considerat a fi primul Papă de către Biserica Catolică Romană. Cei doi bărbaţi din carte par să fi murit de mâinile romanilor în cetatea Roma, cu toate că niciuna din cele două morţi nu poate fi fundamentată istoric. În ceea ce priveşte locul final de odihnă al osemintelor celor doi sfinţi, Vaticanul nu a reuşit să alunge confuzia.
Suspans şi mister aduse în zilele noastre…
Vremea bastarzilor
Scriitoarea australiană Paula Cifuentes ne oferă în acest volum o nouă abordare care descoperă aspecte necunoscute ale unei frumoase, inteligente şi excepţionale femei, al cărei destin a avut numeroase pete de întuneric şi lumină.
“Nu ştiu cine a inventat noţiunea de căsătorie fericită. Sunt două cuvinte care se resping. Ca prinţul visat. Sau lumea ideală. Nu vreau să fiu negativistă, poate că în viitor vor exista şi totul va fi perfect, plin de dragoste, de maci, de nori de puf, de mieluşei albi, de surâsuri, de cum vrei tu, iubire”.
După prematura moarte a celor doi fraţi mai mari, Beatriz, fiica lui Pedro I şi a lui Ines de Castro, va fi nevoită să ducă o existenţă zbuciumată, deoarece se va afla în miezul conflictelor dintre regatele Castiliei şi Portugaliei. Va cunoaşte cele mai întunecate secrete ale unei monarhii în plină schimbare, unde legea este răsturnată, şi religia, partizană, şi unde singura dorinţă arzătoare este de a pune mâna pe putere cu orice preţ. Dar atunci când va accepta că este la fel precum cei din jurul ei, va reuşi să înţeleagă de ce cineva foarte apropiat încearcă să o omoare. “În familia mea am fost mereu exageraţi. Neamul nostru era mare. Schimbările de atitudine nu puteau veni din fapte întâmplătoare, din simpla trecere a timpului. Ne-am născut în stil mare şi aşa trebuie să murim. Nebunia – spunea – e ceva care se poate ierta uşor. Câţi sfinţi, profeţi, regi, genii n-au fost nebuni? Dramatizasem excesiv şi în felul acesta iubeam sau uram, linia de mijloc – spunea bunicul – e pentru plebe. Mai bine să-ţi pierzi viaţa pentru un ideal decât să trăieşti fără el. Totul era un amestec de egocentrism, de furie şi de pasiune care, pe lângă fapul că ne despărţea, că ne făcea să comitem actele cele mai altruiste, ne obliga, de asemenea, să le comitem şi pe cele barbare. Un om important care nu face lucruri mari e acoperit de praful istoriei. Şi – adăugau ei – dacă aceste fapte sunt îngrozitoare, sigur că vor intra în cronici. De aceea, atât tata, bunicul, cât şi fratele meu nu s-au sfiit să sacrifice tot ce aveau. Îi spuneau idealism atunci când el era, iar eu ştiu mai bine decât toţi, pur egoism”.
Lumea sexului
“Majoritatea cititorilor mei, am observat adesea, se împart în două grupuri distincte. Într-un grup, cei care se arată scârbiţi, dezgustaţi de doza generoasă de sex şi în celălalt, cei încântaţi să descopere că acest element constituie un ingredient atât de consistent. În prima categorie există mulţi care găsesc studiile şi eseurile nu doar lăudabile, ci foarte pe gustul lor şi astfel le e foarte greu să-şi explice cum unul şi acelaşi om poate produce scrieri atât de diferite. În al doilea grup sunt cei care susţin că nu agreează ceea ce numesc ei partea mai serioasă, plăcerea lor fiind prin urmare să înfiereze orice asemenea manifestare drept fleac, balivernă şi misticism… Cât de important este rolul pe care îl joacă sexul în viaţa cuiva pare un lucru relativ lipsit de importanţă. Unele dintre cele mai importante realizări care au rămas în istorie sunt opera unor indivizi cu vieţi sexuale foarte reduse sau inexistente. Pe de altă parte, ştim din biografiile anumitor artişti, oameni de prim rang, că operele lor cele mai impresionante n-ar fi fost realizate dacă nu s-ar fi cufundat în sex. Sexul, deci, ca orice altceva, este în mare măsură un mister. Nu am pretenţia că sunt un mare explorator pe acest tărâm. Aventurile mele nu sunt nimic prin comparaţie cu ale Don Juanului obişnuit. Ca artist, aventurile mele nu par deloc singulare sau deosebite”.
Această mică bijuterie milleriană, mai degrabă apropiată de lumea stranie a monadelor decât de fauna cu care ne-a obişnuit autorul american Henry Miller, îşi urmează parcursul în răspăr. Volumul e neobişnuit nu pentru că ocoleşte cu graţie orice cădere în derizoriu, ci tocmai pentru că baletează dezinhibat prin vasta cultură a eseului pe care o şi exemplifică.
George Orwell scria: “Miller este singurul scriitor de proză a cărui valoare depăşeşte toată literatura de limbă engleză scrisă în ultimii ani”. Iar Bob Dylan afirma: “Îmi place Henry Miller şi nu degeaba. Cred că este cel mai mare scriitor american contemporan”.
“Mişcându-mă de la o casă la alta, de la fereastră la fereastră, speranţa mea nedesluşită este să dau cu ochii de vreo femeie spunându-şi singură noapte bună într-o oglindă ciobită. Dacă măcar o dată aş surprinde acea ultimă privire, înainte de a-şi stinge lumina! În unele locuri, sexul contaminează aerul ca o spermă subţire, vaporoasă, în altele se coagulează în zidurile locuinţelor, chiar şi ale caselor de rugăciune. Ici, asemeni unui covor de iarbă nouă, proaspătă împrăştie un parfum dulce, înviorător, colo, gros ca şi puful şi purtat ca polenul ţi se lipeşte de haine, îţi intră în păr, îţi astupă urechile”, mărturisea, cu iz autobiografic, autorul Henry Miller.
Cartea ceaiului verde
Despre acest remediu miraculos, confirmat ştiinţific, Dr. Lester A. Mitscher şi Victoria Dolby Toews susţin că, bând zilnic trei până la cinci ceşti de ceai, vă puteţi bucura nu numai de un beneficiu pentru sănătate, ci şi de efectul calmant al ceaiului verde care ajută la detoxificarea organismului, încetineşte procesul de îmbătrânire, reduce riscul de atac cerebral, stimulează imunitatea, ajută digestia şi încă multe altele.
“Cunoscut în China ca o adevărată fântână a tinereţii, ceaiul verde a fost considerat ca având un rol important în prevenirea cancerului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. De la primele menţionări ale utilizării sale, în urmă cu 4.000 de ani, oamenii au băut ceai verde pentru menţinerea sănătăţii şi pentru puterile sale revigoratoare”, adaugă Grete Hakanson. Oamenii de ştiinţă din toată lumea au identificat substanţele din compoziţia ceaiului verde care furnizează majoritatea beneficiilor pentru sănătate. Aceste poţiuni magice ale protecţiei sănătăţii sunt în principal un grup de substsnţe chimice denumite polifenoli. Planta de ceai, cunoscută sub denumirea ştiinţifică de “Camelia sinensis”, este cultivată în peste 30 de ţări, în mod special în China, Japonia şi Sri Lanka. În fiecare an se produc aproximativ 3,1 milioane de tone de ceai uscat.
Puţine plante au o istorie atât de lungă şi de impresionantă ca a ceaiului verde. Cererea de ceai a început să crească semnificativ între anii 350 şi 600 d.Ch. Înainte de aceasta, cultivatorii tăiau arborii sălbatici de ceai, înalţi de peste 9 metri, şi adunau frunzele de pe crengile lor. Apoi, au decis ce sol era mai potrivit pentru creşterea plantelor de ceai şi au ales districtul Szechwan ca primă zonă de cultivare a ceaiului. Atenţia dată ceaiului în China este ilustrată de “Cartea ceaiului”, scrisă de Lu Yu, în anul 780 d.Ch., care cuprindea tehnicile specifice de cultivare, preparare şi fabricare a ceaiului. De-a lungul următoarelor câteva sute de ani, consumul de ceai a ajuns la rang de artă. Ceainăriile şi camerele de ceai s-au transformat în locuri de adunări sociale şi spirituale. În timpul dinastiei Sung, arta confecţionării frumoaselor obiecte de ceramică folosite ca accesorii pentru ceai a fost perfecţionată.
În Japonia, ceaiul a ajuns cu mult înainte. Consemnările arată că ceaiul era deja cunoscut în 729, când împăratul a dăruit pulbere de ceai călugărilor care participau la citirea scripturii budiste la palat. Mulţi dintre aceşti călugări au început să cultive ceai la întoarcerea în templele lor, ba chiar să realizeze grădini de ceai în interiorul palatului. Tatăl ceremoniei japoneze a ceaiului a fost un preot Zen, pe numele Murata Suko, care a dezvoltat ceremonia japoneză a ceaiului. Apoi Sen Riky a adaptat şi a perfecţionat câteva aspecte ale ceremoniei ceaiului, devenind maestrul ceaiului la Palatul Imperial.
Abia în 479 d.Ch., neguţătorii turci au ajuns la una dintre graniţele Mongoliei şi au făcut comerţ cu ceai. Înainte ca portughezii să stabilească o rută pe mare către China, înconjurând Africa, Veneţia era centrul comercial unde neguţătorii îşi aduceau mărfurile din Orient pentru a le schimba cu cele europene. Pe lângă vopseluri, mătăsuri şi condimente, neguţătorii au început să aducă ceai la Veneţia. Părintele Gaspar da Cruz, un preot iezuit portughez, scria în 1560 despre băutura “amară roşie şi medicinală, numită ceai”. Abia în 1570, Compania Olandeză a Indiilor de Est importa primele transporturi de ceai din China. Interesant este că, în baza cercetărilor moderne, recomandările sale cu privire la cantitatea de ceai care păstrează sănătatea înfloritoare nu erau departe de realitate. În anul 1660, guvernul britanic, profitând de popularitatea în creştere a ceaiului, instituia o taxă pe ceaiul importat. În mod evident, nu toată lumea avea acces la ceai. La începutul secolului al XVIII-lea, mulţi europeni recunoşteau proprietăţile tămăduitoare ale ceaiului. Cardinalul francez Mazarin credea că băutul ceaiului ajuta la tratarea gutei de care suferea.
La jumătatea secolului al XIX-lea, împinşi de apetitul nestăvilit al englezilor pentru ceai, negustorii au început să experimenteze moduri mai rapide de a aduce ceaiul la piaţă. Aceste experimente au dus la naşterea marii epoci a corăbiilor cu pânze. Aveau loc faimoase curse între veliere, diverse companii comerciale intrând în competiţie, deoarece fiecare dorea să fie prima care aducea noua recoltă de ceai.
Este clar din istoria bogată a ceaiului că această băutură extraordinară era prea plăcută pentru a rămâne închisă într-un colţ de lume. Poveşti încântătoare, dar adevărate, pe care vă invităm să le descoperiţi.
