Încântă publicul, dar este controversată de cronicari. Este cazul noii montări a celebrei opere bufe a lui Jacques Offenbach, „La Périchola”, pusă în scenă recent de regizorul de teatru şi film Nicolas Stemann la Opera Comică din Berlin.
Combinaţia de operă şi teatru, gândită de Stemann, aflat la prima lui montare într-un spectacol de operă, a stârnit rezerva unor critici, nemulţumiţi în primul rând de rolul vorbit al bătrânului prizonier, interpretat de Andreas Döhler de la Deutsches Theater. Personajul apare pe scenă agitând un steag roşu, rostind discursuri propagandistice poporului înveşmântat în cenuşiu, întrerupând de mai multe ori muzica. Este o aluzie la combatanţii Comunei din Paris, dar şi la contemporaneitate, însă rezolvarea regizorală este acuzată de lipsă de respect la adresa muzicii. Aceeaşi reacţie o trezeşte invitarea publicului de a se alătura, cântând şi bătând din palme, interpreţilor la aria „Doamne, ce proşti sunt bărbaţii”.
„La Périchola”, una dintre operele târzii ale lui Offenbach, este mai apropiată de opera comică decât lucrările lui anterioare. După premiera pariziană de la Théâtre des Variétés, în 1868, primită, ca majoritatea operelor lui Offenbach, cu entuziasm de către public, ea a cunoscut o carieră internaţională continuă, fiind montată atât în Europa, cât şi la New York, Rio de Janeiro sau Buenos Aires. Libretul, semnat de Henry Meilhac şi Ludovic Halévy (care a colaborat la multe dintre operele lui Offenbach), este bazat pe o scriere a lui Prosper Mérimée şi este o satiră plină de umor.
Opera compusă de cel pe care Rossini l-a numit cu maliţiozitate „Mozart de pe Champs Elysées” începe cu sărbătorirea viceregelui Perului, la care guvernatorul din Lima şi viceregele însuşi vin incognito. Viceregele, pe care toată lumea îl recunoaşte, se amestecă printre vânzătorii de flori pentru a afla părerea lor despre suveran, după care, pe o scenă cu lumini multicolore, urează participanţilor „petrecere frumoasă”. Dar, după aprecierile criticului Bernd Hoppe de la revista „L’Opera”, urmează „pasaje enervante” care „te fac să crezi că asişti la o emisiune televizată de categoria a treia”. După părerea lui, conceptul regizoral îi implică pe solişti, baritonul olandez Roger Smeets, în rolul Don Andres, şi mezzosoprana poloneză Karolina Gumos (La Périchola) într-o bătălie pierdută.
Roger Smeets în rolul lui Don Andres
Nu fără ecou rămân şi scenografia şi costumele, personajele purtând când ţinute baroce, sau în stil rococo, amintind de Madame de Pompadour, când slip şi cu ciorapi-plasă, în cazul lui Don Andres, de exemplu. De critici are parte şi ideea de a pune măşti corului, ceea ce face în unele momente dificilă înţelegerea textului. Criticii deplâng concepţia intelectualistă a regizorului, în care îşi face loc şi un citat din Kafka.
Nicolas Stemann, care s-a consacrat ca regizor prin spectacole precum „Trilogia Terorii” („Antigona” de Sofocle, „Pescăruşul” de Cehov, „Leonce şi Lena” de Georg Büchner) şi a cucerit recunoaşterea internaţională cu producţii bazate pe texte semnate de Elfriede Jelinek, introduce şi în „La Périchola” exagerări scenice care, se pare, nu sunt la fel de apreciate în spectacolul liric ca în cel pur teatral.
Totuşi, compoziţia spumoasă a lui Offenbach, care a contribuit în secolul al XIX-lea la dezvoltarea operei comice în Anglia şi în Franţa, a cunoscut şi alte intervenţii menite să o aducă mai aproape de contemporaneitate, ca în cazul montării din 1956, de la Metropolitan Opera, a lui Jean Morel.
Această divergenţă de păreri între public şi critică a însoţit operele lui Offenbach încă din timpul vieţii compozitorului. „La Périchola”, care a cunoscut nu numai nenumărate montări în toată lumea, dar şi înregistrări de succes, dintre care de referiţă rămâne cea a casei EMI, cu Teresa Berganza şi Jose Carreras, sub bagheta lui Michel Plasson la pupitrul Orchestrei Capitole din Toulouse, nu face excepţie.
