Cea mai recentă premieră, prezentată publicului în Sala Studio a Teatrului de Comedie din Bucureşti (în zilele de miercuri, 26, şi joi, 27 ianuarie), este „Visul lui Don Quijote”. Dan Tudor a montat un text care-i aparţine, inspirat de „Don Quijote” de Mihail Bulgakov (traducere de Maşa Dinescu), text, la rându-i, inspirat de romanul omonim al lui Miguel de Cervantes.
Dacă pentru scriitorul rus întâmplările prin care trece Cavalerul Tristei Figuri au avut, în epoca stalinistă, apăsate conotaţii politice – mai ales acelea în care Alonso Quijano vrea să facă din scutierul său, Sancho Panza, în realitatea romanului, un umil ţăran, guvernatorul unei insule, condusă după principiile unei „democraţii luminate” -, pentru Dan Tudor scena desfăşurării acţiunii se mută într-un spital de psihiatrie. Poate şi ca aluzie la o altă obsesie a dramaturgului rus, pe care îl revizitează, e adevărat, în realitatea zilelor noastre, în care ficţiunea e tot mai ruptă din viaţa ce concurează cărţile. Regizorul-autor de text elimină episoade colaterale desfăşurării lineare a acţiunii preluate de la Bulgakov, aşa cum şi acesta, la rându-i, a lăsat la o parte în piesa sa multe dintre ramificaţiile stufoase ale textului lui Cervantes.
În faţa publicului, într-o sală care se pretează unui asemenea gen de spectacol ce aproape că reuşeşte să şteargă bariera dintre privitor şi actor, pacientul cu psihic tulburat, un Don Quijote în devenire, îşi citeşte „viitorul” în cartea lui Cervantes. Pentru a fi lecuit de obsesie, tocmai când să se identifice cu dublul său, el va fi supus unei terapii în care, aproape până la sfârşitul spectaculos, de coborâre a măştilor, tămăduitorii îi fac jocul. Cu mijloace dramatice minimale, Dan Tudor reuşeşte să rezume, într-un spectacol care nu trenează, drama omului prăbuşit în cărţi, drama evaziunii în ficţiune atât de actuală şi astăzi, după patru secole de când Cervantes a relatat-o în romanul său capodoperă.
Marius Bodochi şi Mihaela Teleoacă
Într-un spaţiu alb închis, fără umbre şi ascunzişuri, pacientul fără nume e când Alonso Quijano, când Don Quijote, pentru ca, în final, vindecarea prin afişarea bruscă a condiţiei sale de bolnav să-l aducă într-o realitate ambiguă, în care nu se ştie dacă extragerea sa din irealitate îl va face un ins sănătos. Discursul dramatic din adaptarea lui Dan Tudor este susţinut, pe muchie de cuţit, tocmai de pendularea între aparenţă şi esenţă. Un demers riscant, pentru că e vorba de ajustarea până la linearitate a două texte clasice, cel al lui Cervantes şi cel al lui Bulgakov, familiare, în remarcabile traduceri (să nu le amintim decât pe cele ale lui Sorin Mărculescu şi Maşei Dinescu), publicului român. Familiaritatea este subliniată şi susţinută şi de interacţiunea fără ostentaţie cu spectatorii care, prin proiecţie video, pătrund în interiorul spaţiului de joc, relaţionând, cât trebuie, cu personajele.
Scenografia lui Cătălin Ionescu-Arbore, cu elemente multifuncţionale, canapeaua şi instrumentarul medical dintr-un salon de psihiatrie, elemente de costum care fac aluzie la Spania renascentistă şi obiecte a căror utilitate reface în câteva minute un traseu istoric – armura ca vestă de rocker, ligheanul de bărbierit devenit coif cavaleresc, trotineta Rosinante şi trotineta Businante, calul lui Quijote şi măgarul lui Sancho – şi muzica lui Vlad Creţu întregesc şi reliefează propunerea regizorală.
Marius Bodochi, Marius Drogeanu şi Tiberiu Păun
Într-o excelentă prestaţie actoricească, schimbând cu dexteritate măştile, la vedere, Marius Bodochi trece dezinvolt, fără stridenţe, de la pacientul izolat în meditaţie, cufundat în lectură, la personajul care-l obsedează, Don Quijote, dar şi, prin ingenioase scene de teatru în teatru, la condiţia scăpătatului nobil din La Mancha, Alonso Quijano, căruia, aparent, romanele cavalereşti i-au tulburat minţile. Triplul rol presupune inteligenţă actoricească şi experienţă de scenă pentru că spectacolul e alert şi actorul, jucând parcă în luptă cu cronometrul, nu are timp de respiro înainte de a intra şi de a ieşi, pentru ca să intre iar, în „pielea” celor trei personaje.
Energetică, vie, cu umor şi cu o bună înţelegere a unor partituri dramatice diferite, Mihaela Teleoacă reuşeşte să fie şi ingenua Antonia, nepoata cititorului din La Mancha, şi pempanta Maritornes, slujnică la han, şi Ducesa cu ţâfnă şi aere de superioritate. Asistent psihiatric, hangiu cu nume de personaj de roman picaresc, Palomeque Stângaciul, şi Sanson Carassco, bacalaureat întors în La Mancha, Marius Drogeanu prinde, cu insignifiante excepţii, tonul personajelor care, în textul lui Dan Tudor, nu au, fiecare dintre ele, o partitură prea generoasă. În fine, Tiberiu Păun face şi el efortul şi izbuteşte în bună măsură să treacă cu grăbire de la scutierul Sancho Panza la ţăranul spaniol coleşit de iluzia onorurilor şi, în final, la condiţia de prestator de servicii actoriceşti puse în slujba lecuirii celor care îşi pierd minţile voind să se retragă din realitate în ficţiune.
Cu puţine momente în care n-au reuşit să se integreze esenţei textului, aceea de dizertaţie asupra visului care îl poate salva, dar îl poate şi distruge pe cel ce confundă povestea cu viaţa (viaţa e vis, vorba lui Calderon de la Barca), actorii din distribuţie susţin propunerea regizorală şi construiesc un bun spectacol de studio.
