O cameră de hotel în semiîntuneric. La birou, în faţa laptopului deschis, un bărbat privit de public din spate scrie ceva în ritm lent. Ţigara aprinsă fumegă într-o scrumieră aproape să dea pe dinafară. La un moment dat, se aude din off o voce mică (poate fi a unui copil) rostind “Uită-te la mine!/ Watch me!”. Şi bărbatul se întoarce lent, uşor nedumerit, încercând să vadă cine îi vorbeşte. Nu vede pe nimeni.
Astfel începe noul film al lui Paul Haggins, o peliculă semnată de cunoscutul regizor american la mai bine de 10 ani după ce “Crash/ Poveşti din L.A.” a făcut senzaţie în SUA şi în Europa şi a fost recompensat cu trei premii “Oscar”, între care şi acela pentru cel mai bun film. Sigur că aşteptările publicului cunoscător au fost mari în ceea ce priveşte noua ieşire în lume a regizorului, mai ales că filmografia de după “Crash”, onorabilă, dar fără să sară din rând, nu a produs nimic cu adevărat spectaculos până la acest “Third Person /Dragoste la persoana a treia”. Cum se întâmplă în astfel de cazuri, când recunoaşterea în competiţia Oscarurilor vine destul de devreme, tot ce a făcut şi va mai face Paul Haggins după “Crash” va fi comparat cu filmul care a întrunit şi sufragiile marelui public şi pe acelea ale specialiştilor.
Adrien Brody şi Moran Atias
La o primă vedere, dar numai la o primă vedere, oscarizatul regizor şi-a ales şi acum un scenariu în care poveştile se întrepătrund, se mixează, sunt reluate în registre diverse şi conduc în final la un deznodământ nu dintre cele mai de aşteptat. Spre deosebire de “Crash” însă, în “Third Person”, Paul Haggins mizează mai mult pe prezenţa unei distribuţii de top decât pe impactul scurtelor naraţiuni rupte din realitate şi îmbinate într-un puzzle care face ca intuiţia spectatorului şi în egală măsură şi atenţia sa să dea în clocot pe tot parcursul proiecţiei. Dar tot ca în “Crash”, începând chiar de la titlu, în “Third Person” regizorul lansează periodic, în momentele-cheie ale desfăşurării meandrate a naraţiunii, semnale după care privitorul va recompune şi va elucida, mai devreme sau mai târziu, misterul secvenţelor întretăiate.
James Franco, tatăl intransigent, şi fiul său Jese
Personajul central al filmului este un scriitor, Michael Leary. Având în vedere complexitatea scenariului şi personajele care schimbă rolurile cu dezinvoltură (de la imagine la replici), gândul te poate duce la faptul că numele scriitorului nu e unul întâmplător. Trei poveşti întretăiate, e adevărat din perioade temporale diferite, există în filmul “Orele”, având la bază ecranizarea romanului omonim al lui Michael Cunningham. În acelaşi timp, pentru scrisul ca în transă şi pentru întreţinerea unei atmosfere de mister, bine voalată chiar şi în final, s-ar putea ca Leary din numele personajului să fie o aluzie la scriitorul-guru futurist şi cercetător al efectelor drogurilor, mai ales al LSD-ului, asupra creatorilor de artă, Timothy Leary. Pentru cei care vor vedea filmul cu atenţie, acest joc intertextual nu va părea unul chiar gratuit.
Ceea ce i se reproşează lui Michael Leary de către editorul său, dar şi de către soţia (aparent) părăsită şi de către tânăra amantă, care mai nu vrea şi mai se lasă în această aventură, e din nou aparenta neimplicare în ceea ce scrie, o răceală pe alocuri devastatoare care răzbate chiar şi din jurnalul intim, unde persona întâi este înlocuită cu persoana a treia. Personajul pare un prozator secătuit de afecte, în cădere liberă după prima sa carte care fusese recompensată cu un premiu Pulitzer. Paradoxal, pentru că mostrele scrisului care apar pe ecran sau care sunt comentate tangenţial de amanta sa, Anna, şi de soţia Elaine par tocmai rupte din realitatea imediată, într-o simultaneitate surprinzătoare/ fapt convertit imediat în proză. În pandant cu foarte multele mesaje salvate pe diverse telefoane mobile, al personajului central, dar şi ale celorlalte personaje, care fie că ascultă aceste semnale ale unui trecut fără determinare exactă sau ale unui trecut imediat, cu care uneori ele intră în coliziune sau la care chiar refuză să răspundă. Laptoptul, telefonul mobil şi printul, dicolo de însemnele explicite ale activităţii de scriitor, sunt şi “instrumente” care declanşează sau sting puzzle-ul acţiunii.
Mila Kunis, menajera teleportată din New York în Paris
În toate cele trei poveşti, copiii sunt şi ei elemente-cheie ale naraţiunii: fiica lui Scott, nu chiar curatul om de afaceri american, ale cărei mesaje tatăl le ascultă în momentele critice ale existenţei sale şi care, ştergându-se de pe telefon, îi declanşează acestuia o veritabilă criză; fiica Monikăi pe care mama vrea să o salveze nu se ştie exact de cine şi a cărei existenţă rămâne neelucidată până la finalul filmului; Jesse, fiul de care Julia este despărţită pentru că asupra mamei planează suspiciunea că ar fi vrut să-l ucidă, şi care va reuşi o nedusă până la capăt reconciliere între tatăl aparent lipsit de sentimente şi mama cu psihic tulburat; copilul ipotetic accidentat mortal în piscina pe care consiliera de familie n-o mai poate folosi decât printr-o eliberare de tensiunea psihică în final; şi, în fine, băieţelul scriitorului, copil care îşi pierde viaţa tot în piscină, nesupravegheat de tatăl care vorbeşte la telefon.
Tot în copilăria Annei s-a petrecut şi trauma care o leagă funest de tatăl ei şi justifică multe aspecte ale comportamentului ei bizar în relaţia cu iubitul şi mentorul Michael Leary.
În cele trei poveşti, vinovăţia unui părinte faţă de copilul neprotejat e firul care leagă puzzle-ul naraţiunii cu dus-întors la creatorul de ficţiune care e prozatorul retras într-un elegant hotel din Paris. Pe lângă iubire şi trădare, vinovăţia parentală este catalizatorul filmului “Dragoste la persoana a treia”, în care plasarea în spaţiu, New York, Roma, Paris, e aleatorie, interşanjabilă şi, în final, irelevantă. Pentru că tot ceea ce se petrece în film are loc de fapt în mintea scriitorului Michael Leary, într-o pană de creativitate potenţată de vinovăţie, de trădarea pe care prozatorul încearcă să o ficţionalizeze, s-o treacă în responsabilitatea unor personaje devenite din ce în ce mai inconsistente, până la suprapunere şi până la întoarcerea lor în “realitatea” la care, după unghiuri de fugă calculate la rece, creatorul va reveni.
Adrien Brody şi partenerul său… telefonul
Ţesătura subţire a planurilor, analiza psihologică bine temperată, pendularea între aparenţă şi esenţă nu exclud replici jucăuşe, pitorescul, schematismul unei literaturi de gen (romance-ul) şi umorul de bună calitate.
Cum era de aşteptat, publicul cade încă de la început sub farmecul interpretărilor actoriceşti. Ieşit din pielea unor personaje de film poliţist sau de thriller, în care e justiţiar la limita legii, Liam Neeson (Michael Leary) face încă o dată dovada că e un actor înzestrat pentru dramă, pentru roluri cu profunzime psihologică în care nu uită să abordeze şi un specific umor irlandez, dar să şi întreţină misterul din fapte mărunte, din tuşe abia sesizabile pentru un spectator prins iremediabil de firul acţiunii.
Liam Neeson şi Olivia Wilde într-o… ficţiune hotelieră absolută
Adrien Brody (Scott) e un american atipic, lovit în profunzimea sensibilităţii sale şi încercând să-şi răscumpere şi el vina printr-o nouă poveste de iubire care poate părea nelalocul ei, dacă personajul nu ar fi judecat după statutul său de proiecţie într-o ficţiune, care nu exemplifică, ci ascunde realitatea. Aşa cum se întâmplă, de fapt, cu toate personajele acestui film, umbre ale umbrelor dintr-o poveste cu aparent efect terapeutic pentru cel ce o imaginează.
O revelaţie este actriţa israeliană Moran Atias (Monika), în al cărei rol spectatorii grăbiţi, mai ales cei din România, vor căuta realităţi bine ştiute şi vor lăsa din păcate în plan secund complexitatea unui personaj în evoluţia căruia exotismul pitoresc acoperă şi el o traumă.
Moran Atias, o ţigancă la Roma
Stranietate, farmec subtil, capricii ale căror motivări spectatorul le află târziu încheagă personajul Anna, pe care Olivia Wilde îl interpretează nuanţat, dându-i foarte bine replica lui Liam Neeson.
Aflată pe val şi trecută din premieră în premieră, Mila Kunis impresionează prin versatilitatea actoricească şi temperamentul exploziv-dramatic (atribute care i-au adus un număr impresionant de fani) în rolul tinerei mame Julia.
Chiar dacă au partituri restrânse, Maria Bello, James Franco (ea, consilieră de familie, el, pictor experimentalist şi tată intransigent) completează reuşit galeria de personaje “la persoana a treia”. În fine, revederea lui Kim Basinger în rolul Elaine, soţia scriitorului, în prim-planuri dramatic tensionate, e una de excepţie, amintind de marile ei creaţii din anii ’70-’80, chiar dacă aici a fost distribuită într-un rol secundar.
Maria Bello în rolul consilierei de familie
Netrădând scenariul şi reliefând inspirat concepţia regizorală, maestrul de imagine Gianfilippo Corticelli foloseşte abil camera în prim-planuri şi grosplanuri, potenţând şi el naraţiunea meandrată şi folosind travelling-ul pentru suprapuneri de locaţii şi de personaje, în aluzii virtuale surprinzătoare la “scrisul” cu pauze şi schimbări de ritm ale “cărţii” lui Michael Leary. De unde şi contururi voalate şi anume lungimi care îşi găsesc locul în economia întregului şi care, judecate altfel, ar părea defecte.
Comparat sau nu cu “Poveşti din L.A./ Crash” – se pare că de această piatră de moară regizorul va scăpa greu –, noul film al lui Paul Haggins e departe de a fi o cădere sau de a fi considerat unul de duzină. E adevărat că, rulând pe caniculă, printre comedii stupide şi SF-uri cu exces de efecte speciale, îşi găseşte mai greu spectatori pentru tot ceea ce presupune un film de artă.
