25 de ropote de aplauze i-au răsplătit pe artişti la finalul remarcabilului spectacol cu „Walkiria” de Wagner parte a tetralogiei „Inelul Nibelungilor”, la Scala din Milano, la care publicul român a putut fi prezent, pe calea undelor radio. Teatro alla Scala va continua, în 2012, să pună în scenă tetralogia lui Wagner, cu „Siegfried” şi „Amurgul Zeilor”, urmând ca, în 2013, cu ocazia bicentenarului lui Wagner, să joace întreg „Inelul Nibelungilor”.
Punerea în scenă a „Walkiriei”, realizată de Guy Cassiers, ilustrează destul de fidel libretul, ceea ce i-a dezamăgit pe admiratorii acestui director al Teatrului Toneelhuis din Anvers. Guy Cassiers rămâne adeptul unui decor sobru şi al costumelor atemporale, pe care le-a folosit şi în „Aurul Rhinului”. Primul act se petrece în faţa a doi pereţi cenuşii, cu suprafaţa aspră ca scoarţa unui trunchi de copac aflat în spatele scenei, centrul luminat reprezentând casa lui Hunding. Cel de al doilea este dominat de un gigantic grup de 15 cai, de asemenea cenuşii, cu corpurile cabrate, ce par ieşiţi de sub dalta unui sculptor al epocii de aur a Versailles-ului. Ei dispar la intrarea lui Siegmund şi a Sieglindei, înlocuiţi de o pădure de lăncii splendid luminate, pe care le regăsim în actul al treilea în jurul Brunnhildei, întinsă pe scenă, ca pentru a o apăra. Apoi, solul de sub Walkirie se ridică, în timp ce, de sus, coboară o lustră formată din becuri foarte puternice. Ca întotdeauna, Guy Cassiers foloseşte din plin proiectoarele, care scaldă pereţii în actul întâi, evocând un foc în pădure, dar luminează puternic şi amestecul de cai şi trupuri umane din timpul „Cavalcadei”. Efectul este puternic, mai ales în cazul fulgilor de nea ce cad în interiorul cercului de lănci, în timpul „Vestirii morţii”.
Unul dintre punctele forte a fost conducerea muzicală a lui Daniel Barenboim, cu momente generatoare de o puternică emoţie. Să ne aducem aminte că remarcabilul dirijor Daniel Barenboim, care poartă titulatura de „invitat special” al Teatrului Scala, a fost primul şef de orchestră care a avut curajul să abordeze muzica lui Wagner în Israel, după cel de al Doilea Război Mondial. De altfel, Daniel Barenboim va fi la pupitrul orchestrei şi la excepţionalul concert „Omagiu lui Liszt”, din 13 martie.
Echipa a cuprins nume importante ale artei lirice, cântăreţi cu adevărat adecvaţi muzicii lui Wagner: soprana suedeză Nina Stemme, mezzosoprana germană Waltraud Meier, basul ucrainean Vitalij Kowalijow, soprana Ekaterina Gubanova, tenorul neozeelandez Simon O’Neill. Baritonul-bas ucrainean dovedeşte calităţi vocale excepţionale, dar intrarea în pielea personajului a fost timidă. Nu acelaşi lucru s-a spus şi despre John Tomlinson în rolul Hunding. Cel care excelează în sectorul vocilor bărbăteşti este Simon O’Neill, care a confirmat impresia excelentă lăsată de recitalul său „Tatăl şi fiul: Scene şi arii de Wagner”, înregistrat de EMI Classics. În actul al doilea, unele dificultăţi în registrul grav micşorează impactul „Vestirii morţii” asupra publicului.
Scenă din spectacolul de la Scala din Milano
De fapt, spectacolul este dominat de vocile feminine, mai ales de cele două soprane vedete. Grupul Walkiriilor este disparat şi chiar Ekaterina Gubanova, în Fricka, nu este impresionantă. Waltraud Meier, în Sieglinde, cu îndelungata experienţă scenică, a reuşit un rol remarcabil, chiar dacă nu la intensitatea celui din 2007, tot la Scala, în „Tristan şi Isolda”, pusă în scenă de Patrice Chéreau. Cu timbrul său uşor recognoscibil, cu pasiunea şi uşurinţa în registrul acut, nu încetează să surprindă după 30 de ani de carieră: „O Hehrstes Wunder” de la sfârşitul actului I aparţine domeniului miracolului, consideră criticii. Nina Stemme confirmă statutul său de cea mai bună Brunnhilde în momentul de faţă, atât ca voce, cât şi ca prezenţă scenică. În „Hojotoho”, vocea ei are o amploare şi o plinătate, o bogăţie şi o căldură excepţionale în zona centrală şi o luminozitate a acutelor care promite pentru stagiunea 1012-2013 momente antologice în scenele finale din „Siegfried” şi „Amurgul zeilor”.
Din repertoriul Teatrului alla Scala le recomandăm iubitorilor muzicii şi „Tosca” lui Puccini, cu Jonnas Kauffman, în regia lui Luc Bondi, „Flautul fermecat” de Mozart (20 martie-3 aprilie), cu William Kentridge, „L’altro Casanova (27 martie-14 aprilie), pe muzică semnată de Vivaldi, Tomaso Albinoni, Luigi Boccherini, Carl Philipp Emanuel Bach, în coregrafia lui Gianluca Schiavoni, cu senzuala Pollina Semionova, şi recenta premieră cu „Moarte la Veneţia”, după romanul lui Thomas Mann, pe muzica lui Benjamin Britten, în regia semnată de Deborah Warner, avându-l la pupitru pe tânărul dirijor de la Opera londoneză, Edward Gardner.
Recent, „Oehms Classics” a propus o înregistrare live a Walkiriilor, cu o echipă remarcabilă şi o evoluţie excelentă a orchestrei, sub bagheta lui Simone Young. Un Falk Struckmann într-o interpretare fără cusur, reuşind magnific, între altele, „Len wohl” din final. Deborah Polanski, partenera sa de multă vreme, creează o Brunnhilde nuanţată, de mare frumuseţe, mai ales în actul al II-lea, în pofida unor dificultăţi în cel de-al treilea. Siegmund în interpretarea, mai mult lirică decât eroică, a lui Stuart Skelton, cel care a impresionat în producţia australiană „Inelul Nibelungilor” a lui Asher Fisch din 2004, este convingătoare şi entuziastă. Sieglinde a beneficiat de vocea puternică şi experimentată a sopranei Yvonne Naef. În final, o înregistrare cu o echipă de clasă, recomandată cu căldură de criticii muzicali ai revistei „Opera”.
