Drumul spre război

Recenta reuniune G7, Conferința pentru Pace în Ucraina ce a avut loc în Elveția și decizia de săptămâna trecută prin care UE a decis confiscarea și utilizarea dobânzilor activelor ruse din Europa pentru a cumpăra arme pentru Ucraina au avut trei rezultate majore: anunțarea acordului de securitate pe zece ani între SUA și Ucraina, un împrumut de 50 de miliarde de dolari din partea UE și un pas mare către federalizarea UE, prin eliminarea de facto a vetoului național în materie de politică externă. Totul indică spre o escaladare a conflictului din Ucraina, fiind vorba despre evenimente menite nu atât să găsească o cale spre pace, cât să pună în gardă publicul pentru ceea ce va veni.

Ungaria, considerat statul UE cel ai pro-rus sub conducerea lui Viktor Orban, stat care va prelua la 1 iulie președinția Consiliului UE, a avut un rol important în aceste evoluții. Guvernul de la Budapesta a acceptat o soluție legală ”creativă” a Bruxellesului: pentru că Ungaria s-a abținut în cazul acordului anterior privind confiscarea dobânzilor activelor ruse, Budapesta nu ar trebui să ia parte la decizia privind utilizarea acestor bai – adică achiziționarea de arme pentru Ucraina. În acest fel, Viktor Orban ajunge să instituționalizeze o practică în domeniile în care statele UE își mai păstrează încă suveranitatea – autoexcluderea din procesul de decizie, pentru a nu ”gripa” malaxorul european cu un veto. Unele state UE și-au exprimat deja îngrijorarea atât cu privire la temeiul juridic al acestei soluții, cât și cu privire la precedentul creat prin eludarea vetoului.

Acum că UE se transforma dintr-o comunitate economică într-un „bloc” disciplinat, este important de observat intenția liderului acestui bloc – Statele Unite. ”În primul rând, ei trebuie să câștige războiul. Trebuie să-l câștige. Deci, numărul unu: trebuie să facem totul pentru ca ei să câștige. Ulterior, Washingtonul va ajuta la construirea industriei militare a Ucrainei”. Iar dacă această declarație a purtătorului de cuvânt al Casei Albe nu este suficientă pentru a arăta că SUA se pregătesc de o escaladare în Ucraina, avem și declarația consilierului de securitate Jake Sullivan: ”Autorizarea ca ucrainenii să folosească arme americane pentru atacuri dincolo de graniță vizează orice zone din care forțele ruse atacă Ucraina”. Sullivan a arătat că piloții ucraineni ai viitoarelor aparate F-16 ale Ucrainei vor putea lovi în spațiul aerian rus, dacă piloții ruși de acolo vor avea intenția să lovească Ucraina. Cu alte cuvinte, SUA consideră că piloții ucraineni vor putea judeca ”intenția” piloților ruși. Este un pas spre escaladarea conflictului.

La întrunirea diplomaților de rang înalt ai Federației Ruse, președintele Putin a arătat că soluția în Ucraina nu este nici încetarea focului, nici înghețarea, ci o încetare permanentă a războiului. În opinia lui Putin, pentru a ajunge la un asemenea rezultat este necesară o nouă arhitectură de securitate globală. Cum refacerea acestei arhitecturi de securitate necesită mari schimbări de percepție în Occident, unii analiști consideră că regimul Putin mizează și el tot pe o continuare și escaladare a conflictului din Ucraina, cel puțin până la momentul alegerilor din SUA.

Atacuri precum cel cu rachete supra Sevastoplului, pentru care Moscova a acuzat direct Statele Unite (câtă vreme Ucraina nu ar avea specialiștii necesari pentru a ghida rachetele sofisticate) pot avea loc și asupra teritoriului recunoscut internațional al Rusiei. Cum va răspunde Rusia la această escaladare? Potrivit Financial Times, amenințările Moscovei cu folosirea armelor nucleare tactice în Ucraina ”îi plictisește” pe liderii occidentali. Însă, scrie Alastair Crooke (fost oficial in spionajul britanic, fost diplomat european și consilier al lui Javier Solana pe când acesta era șef al diplomației UE), Rusia are mai multe opțiuni până la a ajunge la o lovitura nucleară tactică: înarmarea adversarilor Occidentului în replică la înarmarea Ucrainei, distrugerea conexiunilor electrice între Ucraina și Polonia, Ungaria, Slovacia, România, distrugerea punctelor de trecere a frontierei pe unde este aprovizionată armata Ucrainei, perturbarea sistemelor americane de recunoaștere și supraveghere pentru a facilita potențiale atacuri ale hutiților din Yemen sau ale Hezbollah.

 

Pe acest fond, perioada electorală din statele UE a venit cu dezbateri intense privind trecerea la stagiul militar obligatoriu, mobilizarea armatelor și decizii politice surprinzătoare, precum convocarea alegerilor anticipate în Franța.

Întoarcerea la electorat pentru a găsi legitimitate și soluții nu este neapărat o decizie genuină, ci mai degrabă o strategie de a continua sub alte forme drumul către un război de care cercurile conducătoare din Vest par să aibă nevoie, arată un articol publicat de Agoravox.

”Începând de la revoluțiile burgheze, Occidentul a intrat pe mâinile unui clan al super-bogaților. Această oligarhie de la vârful capitalului financiar se laudă în public că a infiltrat numeroase guverne. Tot sistemul politic este vasalul acestei caste. Nu este decât un spectacol care să mențină ficțiunea unui popor care încă ar avea ceva suveranitate.

Puterea acestei oligarhii se bazează pe o economie de tip cazinou, care funcționează creând fără încetare noi bule financiare. Problema este că, după criza financiară din 2008, capitalul a tras ultimul său cartuș creând ultima bulă: îndatorarea statelor. Aceasta urmează să se spargă. O mare criza pare inevitabilă.

Putem să adăugăm și alte motive, printre care dedolarizarea lumii, pentru a înțelege că singura opțiune a capitalului financiar occidental este să declanșeze un război. Din această tabula rasa va rezulta o nouă ordine mondială. Cred că până și oligarhia a înțeles că nu va ieși victorioasă din lupta sa împotriva blocurilor monopoliste de pe alte continente, însă ea estimează că nu are altă variantă decât sinuciderea. Ar fi multe de scris despre acest subiect, dar nu acesta este obiectul articolului. Ceea ce contează pentru popor este să înțeleagă prin ce modalități va fi dus către război de un grup al super-bogaților. Odată stabilite aceste premise, să ne uitam la tabloul societății.

La nivel global, sistemul occidental este epuizat. Criza sistemică care începe are un întreg cortegiu de nenorociri. Populația suferă pentru ca sărăcește. O țară ca Franța este aproape disfuncțională la nivel general: nimic nu mai merge normal în această țară. Jefuirea datoriei a căpătat proporții infernale și afectează spitalul, școala, starea infrastructurii rutiere, justiția, domenii în care se instalează uzura materialelor, dezordinea, un lasă-mă să te las și absurdul.

Oligarhia este îngrijorată când vede că o parte a populației, deocamdată minoritară dar în creștere, conștientizează profunzimea răului. La nivel european situația este aproape la fel: în societățile bătrânului continent se deschide o fractură. În aceste condiții, pentru o țară în pragul exploziei cum este Franța, stabilitatea regimului este foarte importantă. Ei știu asta. Ura față de sperietoarea Macron atinge cote maxime. Poporul s-a săturat de politicienii globaliști și fasciști. Dacă oligarhia vrea să evite apariția unor forțe ostile, care pot profita de confuzia actuală pentru a prelua puterea, trebuie să ajusteze nivelul furiei populare.

Ce instrumente are Macron la îndemână pentru a gestiona situația? Nu are decât o autonomie relativă și eventualele sale calcule pentru a se menține la vârful regimului depind de modul în care va promova pe mai departe agenda globaliștilor care îi dau ordine. Din acest punct de vedere, poziția lui Macron contează prea puțin, pentru că el va merge unde stăpânii îi vor spune să meargă și va servi interesele pe care trebuie să le servească. Bineînțeles, Macron va încerca să rămână la putere cât mai mult timp cu putință, însă a analiza acest lucru ne-ar distrage atenția de la adevărata miză și de la provocările istorice pe care le au stăpânii săi globaliști.

Schema care se va aplica în Franța este aceeași ca pretutindeni în Europa: ascensiunea a ceea ce presa de mainstream numește ”extrema dreaptă” și a opoziției ”antifa”. Complexul mass-media acționează pentru a face ca aceste partide de dreapta, reduse anterior la statutul de paria, să pară acceptabile (o strategie ambiguă și care ne relevă tot machiavelismul sistemului). Aceste partide joacă și ele un joc al împăciuirii, așa cum s-a văzut cu Giorgia Meloni în Italia sau cu noua linie a Frontului Național din Franța, rebotezat Adunarea Națională. Aceste partide vor să demonstreze oligarhiei că sunt de încredere, pentru a avea acces la presa de mainstream, pentru niște timp de antenă și pentru a lua parte la jocul așa-zis democratic.

Să nu ne lăsăm păcăliți – tot acest fenomen este prefabricat. Nu există niciun viraj popular spontan spre extrema dreaptă. Poporul doar s-a săturat de politicile globaliste și fasciste, iar sistemul politicii-spectacol îi face poporului o ofertă politică fictivă care ar putea calma spiritele. Ascensiunea extremei-drepte este o acțiune de inginerie socială menită să simuleze o schimbare radicală în guvernele europene. Acesta este adevăratul scop: extrema dreaptă ne face să credem că are loc o adevărată schimbare, dar, în realitate, aceste partide sunt și ele agenți ai globalismului.

Extrema dreapta este formată din partide care acceptă UE și NATO, care sunt împotriva Rusiei și care nu fac nimic împotriva imigrației, în timp ce păstrează fundamentele necesare pentru dominația pe mai departe a oligarhiei financiare. Se schimbă ambalajul, însă produsul rămâne același: un proiect globalist de distrugere/modernizare a popoarelor. Extrema dreaptă nu este un pericol fascist decât pentru cei care nu au înțeles că fascismul este printre noi de multa vreme.

Același lucru îl constatăm și la stânga radicală: nu există decât partide globaliste, pro-migrație și anti-Rusia. Sistemului îi convin aceste partide moraliste, care nu discută decât despre moravuri și puterea de cumpărare. Fascismul este prezent în ambele tabere, însă nu are rost să le spui asta militanților de stânga, care au o ură viscerală față de individul de ”extremă-dreapta”. Încăpățânarea lor de a nu înțelege și de a milita pentru votul de stânga arată că între stânga și dreapta este o falsă opoziție. Ambele sunt forțe ale aceleiași oligarhii.

Acest mare spectacol de teatru nu se compune decât din iluzii, având un guvern așa cum a fost cel condus de Tsipras în Grecia sau un guvern precum cel condus de Meloni în Italia, care a deschis robinetul migrației la o scară fără precedent, în totală contradicție cu programul care a adus-o la putere. La fel va fi și cu Adunarea Națională în Franța. Ce trist este să vezi cum populația occidentală refuză cu încăpățânare să se informeze, zdrobită atât de exploatare, cât și de generalizarea unei culturi stupide. Cu toate acestea, miza este foarte mare.

Toate acestea arată că oligarhia globalista știe că societățile europene sunt la capătul puterilor, că actuala generație de lideri este decredibilizata. Extrema dreaptă ar putea reîmprospăta acest mare teatru politic simulând o schimbare, una care să-i facă pe oameni să creadă că partidele care îi susțin au ajuns în cele din urmă la putere. Oligarhia poate să câștige câțiva ani grație acestei stratageme și astfel să pregătească țările europene pentru război. Sau cel puțin asta își imaginează.

Asta nu este o treabă ușoară. Germania are dificultăți mari cu pregătirea pentru război, iar ministrul Apărării, Boris Pistorius, se îndoiește de capacitatea Germaniei de a ajunge la 203.000 de militari până în 2031. Iar liberala din Bundestag Marie-Agnes Strack-Zimmermann, expertă în apărare, a anunțat că ar trebui mobilizați rapid 900.000 de rezerviști. Oare rușii îi vor lăsa pe inamici să se pregătească?

Puterea din Franța va urma aceeași logică. Venirea la putere a Adunării Naționale gata să ”apere Ucraina” nu ar fi oare o altă modalitate de a pregăti țara pentru război? Sau de a justifica măsuri guvernamentale pentru a controla și mai mult populația? Poate că în spatele dizolvării parlamentului francez sunt niște rațiuni. Poate că asta a vrut de la Macron casta care îl ține la putere.

Situația este cu adevărat bizară. Oligarhia reușește să organizeze o evoluție a teatrului politic, asigurând continuitatea politicilor globaliste și fasciste, însă generează în același timp o instabilitate generală într-o țară care era deja în pragul exploziei.

O victorie a Adunării Naționale va duce la creșterea considerabilă a tensiunilor în societatea franceză. Cadrele din învățământ au avertizat deja că nu se vor supune unui guvern condus de extrema dreaptă. Haosul este abia la început. Ce se va mai întâmpla? Ce nou dezastru va veni? Cum vor reacționa suburbiile marilor orașe? Oare Jocurile Olimpice se vor desfășura ”normal”? Oligarhia va arunca oare țara în război civil? O va sparge în bucăți, pentru a o integra mai bine într-un super-stat european?

Cum să privim aceste gesturi ale oligarhiei? Ar trebui să se teamă că am ajuns într-o asemenea situație. Trebuie să conducă, în niște situații periculoase pe care ea însăși le-a creat, drumul nostru către obiectivul final: războiul. Observ însă o mare contradicție: dacă războiul cu alte blocuri monopoliste (Rusia, China) este inevitabil, de ce această castă globalistă nu întărește popoarele, ci le slăbește și mai mult? De ce nu face o economie puternică, o societate solidară pentru a câștiga războiul?

Societățile noastre vor fi în pragul prăbușirii chiar înainte de a începe războiul. Incapabile să lupte în fața unui adversar puternic. De ce guvernele destructurează societățile occidentale, de ce organizează revoluții ale moravurilor,  de ce fabrică neîncetat diviziuni? Nu văd oare că distrug legăturile spirituale care unesc poporul, acele legături care îi fac pe oameni să simtă că aparțin unei entități colective invizibile – popor, Dumnezeu – care îi face puternici? Forța soldaților țărilor din Est nu rezidă oare în acest spirit al poporului?

Ce joc joacă casta puterilor financiare occidentale? Această sinucidere pare total irațională. Dacă această castă va rezista războiului, nu va fi decât un actor economic secundar, o nouă Lume a Treia care va supraviețui în fața învingătorilor. Care este scopul lor? Ce știe această castă și noi nu știm? Este adevărat oare că urmăresc să depopuleze țările? Războiul Mondial ca metodă de a reduce populația? Se poate, însă nivelul iraționalului ar fi prea mare.

Dizolvarea parlamentului de către Macron a fost o decizie criminală. Franța este condusă de un nebun. Problema este că oligarhia care îl controlează nu este mai normală. Ne-am urcat într-un autobuz care se îndreaptă spre un zid. Riscăm să dispărem și ca popor, și ca entitate politică. Se adună noi negri și trebuie să ne pregătim ca popor, dincolo de instituții, să ne dăm seama de gravitatea momentului și să ne susținem colectiv.”