Daca tot se face atâta caragață de cele 5 geamanduri-cruci inventate de Raed Arafat, hai noi să luăm în serios sugestia și sa ne amintim de frumoasa romanță din interbelic interpretată de Jean Moscopol (inclusiv in exilul sau postbelic) pe versuri de Artur Enasescu – muzica Ionel Fernic – „Cruce albă de mesteacăn”
Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?.
Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de corori.
Şi-n tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.
Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.
Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie….
Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.
Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?.
Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.
Rar o asemenea stupidă și nepotrivită a asociere. Una este crucea roșie de la Ambulanță, Salvare mai pe românește și alta poezia Cruce albă de mesteacăn scrisă cum bine atrage atenția domnul dan într-un moment crucial al anului 1917 în războiul de supraviețuire a statului România. Poezia se asemănă cu tristețea din Balada morții a lui G. Topârceanu
Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale…
Și la umbra unui stog
A căzut din cale.
În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa…
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.
Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.
Și de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.
Soarele spre asfințit
Și-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.
Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.
Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii…
Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.
Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă — să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare…
Astfel, tot mai neștiut
Spre adânc îl fură
Și-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.
Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopții Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă…