În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Tot cam pe atunci un ziarist camarad i-a inventat o genealogie pe măsură, arătând şi nişte legături ale familiei cu mişcarea. Articolul acesta, care n-a trecut mult mai luat în seamă ca multe altele din noianul celor care apăreau în vremea în care a fost ticluit, avea să fie citit cu grijă mai târziu, producându-i mari necazuri atât lui Poolo, cât mai ales rudelor sale.
Cu toate acestea, participarea lui Poolo la mişcarea legionară s-a rezumat la asentimentul său de a i se folosi numele şi faima ştiinţifică în slujba „cauzei”. Practic, pentru asta n-a trebuit să mişte niciun deget, aveau alţii grijă destulă s-o facă. A încercat să participe la întruniri legionare, dar s-a plictisit repede: ritualul şi regulile de acolo nu-i permiteau să vorbească numai el, iar ceea ce spuneau ei nu-l interesa deloc. Aşa că a devenit savant legionar mai mult prin presă, prin interviurile pe care le-a dat şi în care a răspuns mereu la întrebările tendenţioase care i s-au pus, afirmând lucruri pe care cu următoarea ocazie le nega, dar comentând totul cu o deplină siguranţă de sine, aprobând stări de fapt pe care nu le cunoştea şi acuzând altele pe care de asemenea nu le cunoştea. Dar Poolo avea întotdeauna ţinută în ceea ce spunea şi chiar şi inepţiile pe care le comentase la vremea aceea aveau numeroase trimiteri la nume mari ale istoriei, încât se deosebeau de vorbăria de duzină care umplea gazetele.
Orgoliul i se putea zgândări uşor şi cearta lui cu Grubovici a fost reactualizată: folosindu-se la maximum faptul că Grubovici a fost evreu şi că din cauza lui a trebuit studentul Poolo să-şi întrerupă studiile la Cluj, savantul legionar se apucă să generalizeze fapte pe care cei ce-l manevrau le publicară cu cea mai mare grijă.
Dar mulţi l-au disculpat de antisemitism pentru că tocmai atunci s-a logodit din nou, de data asta cu o evreică. (Cu care avea să se şi căsătorească.) Alţii pretind ca doar căsătoria aceasta avea să-i mai potolească excesele şovine, amintind că mult timp după ce legătura cu viitoarea sa nevastă existase deja, el continua să-l atace cu mijloace legionare pe Grubovici. Dar adevărul este că Poolo în primul rând nu era de acord din punct de vedere ştiinţific cu Grubovici, deşi trebuie recunoscut şi faptul că argumentele sale nu au fost mânuite întotdeauna în spiritul unui anume fair-play, dar asta este o altă poveste şi ea ţine strict de caracterul impulsiv al protagonistului. Şi, desigur, tot din cauza firii sale lipsite de stăpânire a făcut rău Poolo atâtor persoane în perioada aceea şi mai târziu. O spun aceasta fără a încerca să-l disculp, şi chiar dacă mi-a distrus şi mie de mai multe ori familia, rămân la convingerea că de la un anumit punct, habar n-avea ce făcea. Dar nici nu-l interesa.
Poolo se manifesta în viaţa de toate zilele ca un corp magnetizat, un corp care ordona atomii din punct de vedere statistic pe direcţia acelor magnetului, dar ai cărui atomi, mereu neliniştiţi, mereu agitaţi şi mereu neascultători de nicio altă forţă, se supuneau doar per total acelui câmp, mulţi dintre ei orientându-se brambura. Zilele vieţii lui Poolo au fost asemenea acestui model fizic: contradictorii şi nesupunându-se niciunei ordini.
Iar în legătură cu necazurile pe care le-a produs altora, el a notat undeva: „Nu poţi face bine fără a face şi rău” şi mai departe: „Întrebarea este dacă la bilanţ rezultatul este pozitiv sau negativ.”* Dar el obişnuia să se schimbe de atâtea ori încât bilanţul nu-l făcea pe vremea aceea niciodată.
Zvonurile cum că ei vor participa la un lucru extraordinar, special, începură să-i preocupe acum mai mult ca înainte. Asta poate şi pentru că şansele de a ocupa slujba anunţată se transformaseră în certitudine. Ca întotdeauna, atunci când dorim ceva foarte mult, la început ne interesează să avem acel ceva. Dar în faţa realizării dorinţei începem să evaluăm obiectivul aproape cucerit. Faptul că ar fi posibil ca ei să fie puşi să se joace cu viaţa şi cu moartea unei colectivităţi în numele unei idei li se părea un lucru pe cât de improbabil, pe atât de grav.
Următoarele săptămâni au fost destul de neplăcute. Nu au mai fost chemaţi separat în camerele de examinări, ci li se proiectau filme. (De multe ori n-aveau de răspuns decât la o întrebare sau două, alteori de bifat un cuvânt din cinci sau de făcut un semn la un anumit capăt de rând.) Peliculele pe care le vizionau erau de obicei filme documentare în legătură cu modul în care trăiau oamenii pe glob şi mai ales în legătură cu modul în care au murit şi mai mor şi azi pe lume atâţia oameni. Nu, nu erau lucruri prea vesele, iar atunci când li se ofereau şi secvenţe mai luminoase − câteodată chiar două-trei zile
una după alta −, contrastul care urma apoi era cu atât mai greu de suportat. Vedeau oameni care mureau în spitale, în accidente de circulaţie, în accidente de muncă, în catastrofe naturale − dezastre pricinuite de inundaţii, cicloane, cutremure. (Filmul despre scufundarea lui Titanic l-au vizionat de vreo cinci ori, încât aproape că-l ştiau pe de rost. Şi alte anumite secvenţe sau filme întregi le-au fost proiectate de mai multe ori. Câteodată şi chestionarele erau aceleaşi. Îi întrebară pe supraveghetori dacă nu s-a greşit cumva, dar nici ei nu ştiau mai multe în această privinţă.) Apoi li s-au arătat filme de arhivă şi pelicule artistice despre măcelurile prin care au trecut şi mai trece omenirea. Bineînţeles că ultimul război mondial ocupa un loc important în aceste proiecţii. La câteva scene mai tari bătrânului i s-a făcut rău. Toţi au crezut că a doua zi se va găsi eliminat de pe listă. Dar nu s-a întâmplat nimic. Altădată a leşinat femeia. Nici ea nu a fost exclusă pentru acest motiv.
O vreme l-au suspectat pentru acest lucru din nou pe bătrân că ar fi mai mult decât candidat, că ar fi un fel de spion al examinatorilor. Faptul că nici femeia n-a fost exclusă l-au pus pe seama întâmplării că bătrânului i-a fost rău înaintea femeii şi dacă nu l-au exclus pe el, ca să nu-l dea de gol, n-au putut s-o excludă nici pe ea.
Apoi scenele de groază s-au mai rărit şi au primit spre vizionare biografii romanţate ale unor mari personalităţi, insistându-se de fiecare dată asupra aceluiaşi sfârşit: câte un tragic accident. Pe nesimţite, filmele au început să alunece în melodramă. Ei văzuseră de acum destule, dar fiecare mai simţea câte un nod în gât la câte o scenă mai lacrimogenă, şi asta chiar dacă-şi spunea că ceea ce vizionează nu este decât o submediocră realizare artistică.
Într-o zi au fost invitaţi să asiste în grup la o operaţie pe inimă şi încă de câteva ori s-au mai dus la spital. Câteodată pacienţii care urmau să fie operaţi în faţa lor le erau prezentaţi cu câteva zile înainte. S-a întâmplat ca doi dintre aceşti pacienţi să nu reziste la operaţie, unul murind pe masă, al doilea câteva ore după aceea.
Bătrânul se simţea ca în vremea studenţiei. Le împărtăşi şi celorlalţi această impresie. Fură de acord că ceea ce fac ei în ultima vreme semăna mai degrabă cu stagiul studenţilor decât cu un examen chiar şi prelungit pentru ocuparea unui post. Deoarece toţi primeau deja salariile acelea substanţiale, continuarea atât de îndelungată a testelor li se părea absurdă: în fond, toţi patru fuseseră găsiţi apţi şi nu se mai punea decât problema de a stabili cine va lucra de la început efectiv şi cine va fi rezervă. E adevărat, ei beneficiau de salarii mari, dar lucrul acesta nu li se mai părea acum atât de important. Modul în care li se schimbase programul de viaţă şi întregul fel de a fi îi făcea să fie de acuma doritori să facă ceea ce s-a dovedit printr-o testare atât de amănunţită că era meseria pentru care ei se potriveau atât de bine. Perioada aceasta de trecere care a urmat după testele eliminatorii o înţelegeau parcă şi mai puţin ca pe testele propriu-zise şi scopul pentru care se aflau acolo li se părea tot mai mult lucrul cel mai important, singurul pe care nu-l cunoşteau încă.
Într-o zi au cerut să se întâlnească direct cu cei care au pus la cale toată selecţia aceea atât de riguroasă. Supraveghetorul cu care se întâlneau zilnic în ultimele săptămâni le promise că va duce mai departe cererea lor, dar a doua zi le comunică să mai aştepte câteva zile sau luni. N-au fost de acord. Declarară că nu se vor mai supune niciunui program organizat până ce întrevederea cerută nu va avea loc. Ameninţară chiar că vor părăsi viaţa aceea şi se vor întoarce la vechile lor meserii, renunţând la toate avantajele pe oare le-au obţinut prin selectarea lor. Ziua următoare se întâlniră, dar stătură de pomană până seara. Apoi nici supraveghetorul nu mai primi niciun fel de program pentru ei. Se părea că totul se duce de râpă, cu toate că cei patru erau convinşi pe undeva că echipa care organizase lunga lor triere, nu va voi să piardă atâta vreme şi atâtea fonduri de pomană. Dar nu se întâmplă nimic.
Dintre ei patru primul îşi pierdu răbdarea funcţionarul. El începu să se lamenteze că e un ghinionist fără pereche, că nu îndrăzneşte să joace la loto de teama de a nu uita o dată să-şi completeze biletul cu numerele sale, zi care ar coincide bineînţeles cu un câştig uriaş pentru acele numere. Se mirase tot timpul până atunci cum de a ajuns până în faza aceea atât de înaintată a testărilor, dar acum îşi dă seama că de fapt n-a făcut decât să piardă mai multă vreme de pomană ca alţii. Acum îşi dă seama… E atât de ghinionist încât crede că este singurul om din ţară care a reuşit să facă un accident de circulaţie mortal cu bicicleta, în sensul că a lovit pe cineva care a căzut atât de nefericit încât… Acum trebuie să plătească lunar o sumă de bani, el care n-a avut niciodată curajul să se urce la volanul unei maşini tocmai din teama de a nu păţi aşa ceva.
După o săptămână protestul lor se termină cu un eşec total. Supraveghetorul veni ca de obicei, dar îi anunţă cu aceeaşi formulă utilizată şi pentru toţi cei care au fost respinşi în lunga perioadă a examinărilor că deocamdată nu mai este nevoie de ei şi că vor fi anunţaţi când să se mai prezinte în cazul în care vor putea fi iarăşi de folos cu ceva. Incredibil, dar chiar şi ei, ultimii candidaţi, fuseseră eliminaţi.
În fragmentele pe care le-a publicat din „Jurnalul unui savant”, „Jurnalul” pe care nu l-a terminat de redactat niciodată
