În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
2
Spicuiri din presă: Titlu: Moştenirea regretatului savant, subtitlu: Se va putea trăi veşnic? Alt subtitlu: Va supravieţui omenirea în condiţiile în care nu va mai muri nimeni? Şi dacă da, cât timp? Analizând documentele rămase pe masa recent dispărutului savant, Comisia special instituită de Academie a găsit, se pare, o ipoteză senzaţională… Poolo… etc.
După acest început senzaţional „bomba” n-a apucat să mai explodeze. Presa n-a mai publicat nimic în acest sens.
Luaseră cunoştinţă cu toţii de slujba aceasta în urma unor repetate, dar vagi anunţuri în ziare: se consemnase acolo că posturile (în număr de două) se vor ocupa prin concurs, că solicitanţii trebuiau să se înarmeze cu răbdare pentru a putea suporta împăcaţi lungul şir de teste eliminatorii: mai erau apoi inserate în ştirile din ziare sumele de retribuţie, condiţiile deosebit de avantajoase de cazare, hrană şi distracţii la care aveau dreptul cei angajaţi. Bineînţeles că s-a prezentat multă lume. Nu se specificaseră nici condiţii de studii şi nici limite de vârstă, iar ceea ce se oferea era deosebit de tentant. Iar faptul că nu se spunea în anunţurile din ziare ce anume va trebui să facă angajatul pentru a putea beneficia de toate avantajele acelor două slujbe nu trebuia să sperie pe nimeni: în fond, dacă nu existau restricţii de prezentare la test, însemna că oricine putea încerca, iar cine ar fi câştigat… Pe urmă desigur că ar fi făcut faţă, altfel n-ar fi trecut testele… Gânduri logice pentru care nu trebuie tras nimeni la răspundere drept uşuratic, la urma urmei, dacă te hotărăşti să te apuci de o anumită meserie nu poţi să-i prevezi de la început toate chichiţele plăcute şi neplăcute. Apoi, e drept, după ce au început să se mai întâlnească unul cu celălalt în antecamerele sălilor de testare şi după ce fireasca duşmănie anevoie ascunsă care-i animase în faza aceea pe toţi trecuse, după aceea, intrând în vorbă unul cu altul, începură să se întrebe cu voce tare la ce naiba or fi fost necesare toate acele probe şi ce-o fi însemnând termenul „operator de siguranţă” titlu pe care urma să-l poarte fiecare dintre cei doi aleşi. Tot în perioada aceea de început circulară tot felul de zvonuri printre candidaţi, cele mai multe răspândite de cei care credeau că ştiu ceva sau de către cei care credeau că au aflat ceva strict secret, adică de cei care răspândesc întotdeauna tot felul de presupuneri care sunt apoi mereu reluate şi amplificate de alţii. Unele zvonuri căpătară o asemenea autoritate încât păreau infailibile, doar că după primele teste se întâmplase să pice doi candidaţi dintre cei mai siguri pe ei, doi indivizi cu morgă şi cu pretenţia că ştiu absolut totul despre posturile publicate şi despre condiţiile necesare ocupării acestor posturi. În legătură cu ieşirea lor prematură din cursă se răspândi un antizvon, dacă ne putem exprima aşa, o părere cum că cei doi ar fi eliminaţi tocmai pentru că ştiau prea multe. Alţii pretindeau că eliminarea aceasta ar fi regizată din cauză că zvonurile pe care cei doi respinşi le lansaseră cu atâta siguranţă de sine avură darul de a-i descuraja pe mulţi candidaţi care cedaseră apoi moral şi care nici nu se mai prezentaseră în continuare la examinări. Dar lucrurile acestea n-au fost confirmate niciodată: deja din prima zi, încă înainte de a se fi început examinarea întâiului candidat cu primul test, la vederea mulţimii nesfârşite de solicitanţi, mulţi renunţară pe loc, gândindu-se fie că n-au nicio şansă într-o loterie cu doar doi câştigători, fie că, demoralizaţi, se autoconvinseră că timpul, pierdut în zadar la acele teste, îl puteau folosi cu mult mai mult folos căutându-şi altundeva o slujbă mai bună, mai ales că atâţia concurenţi erau blocaţi în antecamerele pe care ei tocmai le părăsiseră, amplificându-se astfel în mod logic posibilităţile în alte părţi. Iar lucrul acesta dovedea fragilitatea moralului şi lipsa de încredere în propriile forţe a unor candidaţi care se autoeliminaseră, un test el însuşi deci inevitabil, care n-avea de ce să deranjeze pe cei care au organizait tot concursul, mai ales că… Şi atunci de ce să-i elimine pe cei doi atât de siguri pe ei? Dar, aşa cum am mai spus, astea toate erau simple supoziţii, aşa cum simple supoziţii au rămas majoritatea gândurilor de la începutul concursului, atunci când oamenii judecaseră încă totul altfel, când selecţia încă nu era atât de evidentă şi când grupul încă nu-şi stabilise relaţiile de mai târziu. Acestea erau toate zvonuri şi presupuneri cu care-şi pierdea lumea vremea stând la coadă în antecamere, discuţii care se legau întâmplător şi se întrerupeau la fel de întâmplător.
*
În legătură cu Poolo multă lume mai crede şi astăzi că n-ar fi avut de a face decât cu un smintit genial, dar oricum cu un smintit. Adevărul este că n-au avut de a face defel cu el şi contactele care s-au statornicit totuşi se datorează şi încercărilor sale stângace de a-şi învinge condiţia de solitar.
Am citit nu demult un articol de mai multe pagini într-o importantă revistă ilustrată în care un specialist afirma pe câteva sute de rânduri că Poolo n-ar fi fost decât un caz genial clinic, dar un caz clinic, oricum, pe care el încerca să-l încadreze într-o anumită entitate psihiatrică. M-a revoltat profund această mascaradă, mai ales că din protocoalele pe care se baza demonstraţia autorului articolului, cel puţin optzeci la sută din afirmaţii erau nişte exagerări sfruntate care dovedeau că viaţa savantului i-a rămas străină şi că informaţiile pe care le avea şi le-a putut extrage cu cea mai mare uşurinţă din orice lexicon al secolului nostru, faptele şi evenimentele punctate acolo, fiind apoi jalnic răstălmăcite în aşa fel, încât să sprijine afirmaţiile care duceau de la început la concluziile amintite, aprioric stabilite.
Subiectul „Poolo” prezintă astăzi o atracţie deosebită pentru cei mai diverşi autori, biografia lui, în acelaşi timp simplă şi extraordinară, şi aventurile stranii în care a aruncat acest om ştiinţa şi civilizaţia însăşi, făcându-l − nici nu ştiu de ce mai amintesc acest lucru − unul dintre cele mai căutate personaje ale literaturii de toate soiurile, literatură pe care el se lăuda că nu o citeşte niciodată, dar eu sunt convins de contrariul.
Dar, mai este şi acest „dar”, vorbesc acum despre Poolo, sperând în ascuns să-mi iau forţa din amintirea forţei sale, din amestecul de ură şi atracţie care m-a stăpânit întotdeauna în apropierea sa, forţă fără de care n-aş mai fi în stare să-mi fac datoria în faţa acestor manete, pentru că totul, dar absolut totul, devine atât de… atât de…
De mic copil mă uitam cu teamă peste gardul care despărţea grădina părinţilor lui Poolo de grădina noastră. Faima lui, faptul că eram obişnuit de mic să-mi fie dat mereu drept exemplu, apoi tăcerea încăpăţânată în jurul numelui său, dar şi vegetaţia neobişnuit de deasă care parca ameninţa să ne cotropească şi pe noi, vegetaţie parcă neagră venind din grădina lor, mă făceau să mă uit spre zid cu o frică de care n-am reuşit să scap toată viaţa.
3
Dealtfel, discuţiile se şi terminau la fel de neaşteptat pe cum începeau şi pentru că nu ştiai niciodată când vei fi chemat în sala de examinare. Ordinea era, în general, aceeaşi, dar unele excepţii, destul de dese, aveau darul de a alimenta spiritele cu o siguranţă mai mare decât dacă apelurile ar fi fost făcute mereu la întâmplare. Pentru că una e să te aştepţi la orice şi alta să stai cât de cât liniştit, amăgindu-te cu experienţa unei succesiuni pe care-ţi place s-o crezi definitivă şi deodată, pe neaşteptate, să fii chemat înaintea celor care-ţi serveau până atunci drept reper că mai ai de stat douăzeci de minute sau că mai sunt de intrat trei înaintea ta. Iar relativ era totul: testele durau câteodată foarte mult, altădată se rezumau la o singură întrebare. Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai greu de anticipat − dar bineînţeles că nu din cauza asta −, se întâmpla ca unii candidaţi să rămână zece minute înăuntru, iar alţii douăzeci, o oră sau două. (Două ore un candidat! Şi tu mai ai cinci înaintea ta − aşa crezi. Şi primul a stat deja două ore înăuntru, acum e al doilea la rând, dar iată că el iese şi mai trec cinci minute şi intri şi tu. Sau poate mai trec încă cinci ore…) Deşi… deşi de cele mai multe ori timpul era totuşi aproximativ egal pentru fiecare candidat. Şi cum şi în cea mai cruntă aiureală cu vremea se stabileşte totuşi o ordine, lucrurile începură să intre şi în această privinţă pe un făgaş care apucă tot mai mult să semene cu un mod de viaţă: fiecare a două zi te duceai la examen şi, dacă erai admis, peste alte două zile o luai de la capăt.
Iar de admis, cei mai mulţi erau admişi. Pe urmă, e drept, câţiva se mai autoeliminau din diferite motive pe sonale, iar alţii mai erau afişaţi pe lista respinşilor, dar nu prea mulţi. De aceea toate aceste examene riscau să se prelungească mult mai mult decât ar fi putut presupune cineva la început, fapt care, odată trecut valul celor care s-au autoeliminat, începu să-i îndârjească pe cei rămaşi, cei mulţi. Majoritatea lucra din greu în ziua liberă dintre două probe pentru a se putea întreţine şi pentru a-şi putea permite luxul de a se prezenta la probele următoare şi încetul cu încetul programul lor începu să semene cu mentalitatea studenţilor nevoiaşi care se angajează la corvezi aspre pentru a-şi putea termina studiile, lucru care a fost dintotdeauna respectat de toată lumea fără prejudecăţi, pentru că un om care ştie să-şi cucerească în asemenea situaţii cariera este o persoană plină de calităţi şi demnă de toată stima. Şi, într-adevăr, toţi care rezistau se gândeau că slujba promisă, cu avantajele publicate cu săptămâni şi apoi luni în urmă, merita aceste sacrificii, chiar şi dacă numai pentru a-i dovedi alesului calităţile morale pe care le are şi care i-au dat până la urmă câştig de cauză, făcându-l un model viu pentru urmaşii săi şi pentru toţi cei care l-au cunoscut.. Să fii un ales dintre atâtea sute de oameni nu e puţin. lucru!
