În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Şoferul îşi stinse ţigara în scrumieră şi explică sec că dacă nu primeşte un răspuns mulţumitor pe loc, el va pleca să-şi caute vechiul camion. Fostul funcţionar îi privea fără să mai comenteze, dar era evident că gândea la fel precum colegii săi.
— Lăsaţi-ne puţin singuri, îl rugă bătrânul pe directorul adjunct.
— Nu, interveni şoferul, dacă nu ni se explică acum, nu voi mai fi de faţă cu altă ocazie…
— Păi, tocmai asta vreau să vă explic se încăpăţână bătrânul.
— Deci dumneata cunoşti o serie de lucruri pe care noi nici măcar nu le bănuim! Deci dumneata ai cunoscut şi în timpul testelor lucruri pe care noi…
— Daţi-mi voie să vă explic exact acest lucru…
— Nu, noi vrem să ştim de ce…
— O clipă, interveni directorul adjunct. O clipă, vă rog! Colegul dumneavoastră a fost prietenul cel mai bun al lui Poolo, dacă numele acesta vă mai spune ceva…
Cei trei se priviră câteva fracţiuni de secundă, apoi se uitară din nou către directorul adjunct.
— N-am fost prietenul lui cel mai bun, preciza bătrânul, relaţiile dintre noi au fost mai degrabă cele dintre un magnetofon şi proprietarul său. Nu-i nevoie, cred, să precizez cine a fost magnetofonul şi din păcate, trebuie să recunosc că nici măcar nu am fost un aparat prea fidel din punctul de vedere al memoriei, cel puţin. Iar din alte puncte de vedere… în fine…
— Sunteţi prea modest, spuse directorul adjunct. Şi cum ceilalţi tăceau, acesta le explică mai departe. Mi-aţi cerut o serie întreagă de răspunsuri şi v-am spus că nu sunt decât unul dintre cei doi directori adjuncţi ai acestui institut. V-am spus şi că doar directorul plin ar fi în stare să vă satisfacă în întregime curiozitatea.
— Nu-i vorba de o simplă curiozitate, zise femeia, mie mi se pare foarte legitim să te interesezi de…
— Bineînţeles, bineînţeles, aprobă directorul adjunct.
— Şi pe urmă, zise şi funcţionarul, aţi afirmat că nu aveţi director plin!
— Exact. Dar directorul plin şi creierul adevărat al institutului a fost Poolo.
Toţi îl priviră pe bătrân.
— Ceea ce a fost… ceea ce vă pot spune, zise acesta, este că nu ştiu şi n-am ştiut mai mult ca voi în legătură cu proiectul la oare am fost angrenaţi.
— Chiar aşa de uzată este banda magnetică a aparatului pe care pretindeţi că l-aţi constituit?
— Nu-i vorba de asta. Bătrânul era foarte calm şi se comporta într-un fel mai natural ca înainte. Nu-i vorba de asta.
Ceilalţi constatară cu acest prilej că bătrânul le-a fost tot timpul suspect şi pentru că se purta vag nefiresc, lucru care ieşi în evidenţă abia acum, când se petrecuse parcă o schimbare în întreaga sa atitudine: aveau cu toţii senzaţia că bătrânul copiase până atunci felul de a fi al cuiva şi devenise abia în clipele acelea, pentru prima oară de când se cunoşteau, el însuşi.
— Nu-i vorba de asta, repetă pentru a treia oară, deşi, adevărul este că şi banda mea s-a tocit în ultima vreme. Dar una este să înregistrezi anumite aspecte disperate şi alta să fii în stare să le aduni într-un tot cât de cât logic. Nu mai reţin multe dintre imaginile pe care le-am „fotografiat” sau pe care le-am auzit şi − ceea ce este mai trist − nici măcar nu ştiu dacă am uitat lucruri esenţiale sau dacă-mi lipsesc doar amănuntele nesemnificative.
— Poate dacă ne-aţi expune nouă toate acele elemente disparate, am putea cu toţii împreună să refacem întregul, sugeră fostul şofer.
— Dânsul, spuse directorul adjunct, şi se vedea de la o poştă că încearcă mereu să-l protejeze pe bătrânul care probabil că în ochii săi era foarte vulnerabil, dânsul a fost omul cel mai apropiat de Poolo. Doar modestia îl face să declare că nu l-a înţeles pe marele său prieten. Dar dacă nici dânsul nu l-a înţeles, atunci cine să fie în stare să intre mai adânc în intimitatea unei gândiri care…?
— Din păcate, îi întrerupse bătrânul tirada, ar fi o naivitate să mă apuc acum să redau tot ce-mi amintesc. În primul rând că nimeni nu poate să facă aşa ceva şi în al doilea rând… În al doilea rând, chiar dacă prin absurd aş putea să vă redau fiecare scenă pe care am petrecut-o în preajma sa, niciodată n-aş putea să bănuiesc diferitele relaţii pe care le stabilea. E ca şi cum v-aş aduce o fotografie − şi nici măcar asta de cea mai bună calitate − a unui personaj oarecare şi voi ar trebui să stabiliţi ce anume a văzut un pictor celebru din acea privelişte şi cum ar fi arătat tabloul pe care el l-ar fi pictat. Nu se poate. (Şi mai erau şi alte multe impedimente pe care bătrânul nu le mai spuse cu voce tare.)
Pe urmă directorul adjunct începu să vorbească despre personalitatea lui Poolo: vorbi mult şi cu însufleţire despre marele dispărut. Doar bătrânul constată o mulţime de confuzii evidente pe care le făcea vorbitorul, confuzii care nu se explicau nicicum. Bătrânul avuse de multe ori prilejul să observe cum diferite persoane încurcă în diferite ocazii cele mai simple lucruri atunci când se refereau la Poolo şi începuse să se obişnuiască şi cu această ciudăţenie. Până şi la descrierea fizică se strecurau greşeli grosolane.
