În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
După o vreme, care acum nu mai avea niciun fel de nume, indivizibilă ca veşnicia, în timp ce doi dintre ei lucrau deja de cine ştie când, iar ceilalţi doi duceau o viaţă seminormală, fiind obligaţi să nu părăsească nici ei o încăpere vecină pentru a fi gata să intervină oricând va fi nevoie, după o vreme cei doi, care lucrau, au început să înţeleagă de ce era atât de infernal de grea slujba aceea şi cât de nebănuit era sacrificiul care li se cerea clipă de clipă.
Stăteau cu manetele strânse în pumni şi lucrul acesta devenea înfiorător de greu cu cât trecea timpul mai mult şi cu cât erau obligaţi mereu la aceeaşi mişcare pentru a salva nişte vieţi care ameninţau să se scurgă din trupuri pe care nu le văzuseră niciodată, fiind vorba de oameni necunoscuţi ce nu reprezentau pentru ei altceva decât nişte simple noţiuni abstracte.
Precauţi ca în toate, organizatorii experienţei le transmiteau poveşti la un difuzor implantat în perete, difuzor prin care aflau vieţi reale sau nu − asta era imposibil de precizat − poveşti prin care se familiarizau cu biografia a nenumăraţi ipotetici muribunzi de pe toate meridianele şi aparţinând celor mai diferite vârste şi naţionalităţi. Poveştile erau astfel concepute încât erau şi veridice şi foarte generale şi mai ales apropiate în fapte cu întâmplări reale din vieţile operatorilor de siguranţă (care-şi trădaseră, pe nesimţite, în timpul testelor punctele lor sensibile). Şi cu cât le slăbea voinţa şi le era mai indiferent ceeia ce făceau, cu atât simţeau mai imperioasă dorinţa de a da dracului totul şi de a dormi sau de a uita, cu atât povestirile erau mai apropiate de propriile lor biografii în minutele cele mai critice ale trecutului lor.
*
Dar cel mai mult suferea Poplp pentru că nu mai era ascultat de toată lumea cu gura căscată. Şi cam cine să-l mai asculte? Câţi foşti miniştri mai aveau auditoriu? A fost el celebru, au mai fost şi alţii, cei mai mulţi o păţiseră mult mai rău ca el, să fie el sănătos, cin’ să-l mai asculte?
Din averea lui, care, în afară de banii ce s-au devalorizat şi de clădirea aceea formidabilă − în care locuiau acum alţii − se compunea doar din lucrurile care se aflaseră în acea clădire, nu-i rămase mare lucru. În primul rând că în timpul mutatului în mare viteză, la care fusese obligat, n-a avut unde aglomera sute de piese de mobilier, mii de cărţi, covoare, porţelanuri, tablouri şi tot felul de lucruri care, fiecare în parte, reprezintă o valoare, dar grămădite la un loc devin o problemă pentru că n-ai unde să le pui, atunci când eşti silit să te muţi dintr-un palat şi când trebuie să te restrângi de pe o zi pe alta la un apartament format dintr-o cameră în folosinţă exclusivă şi un hol spaţios, o bucătărie, o cămară de alimente şi o baie, comune. Este adevărat, mai avea bani şi în străinătate. Multe invenţii şi mai ales aplicaţiile unor idei de ale sale au fost folosite în continuare şi contul i se îngroşa la o bancă, undeva, ca pe o altă planetă. Ce avea el eu acei bani la care n-avea cum să ajungă?
Câteodată, în accese de orgoliu, arăta câte un obiect de-al său stricat şi-l recomanda pentru cumpărare, spunând că peste o vreme va putea fi revândut foarte scump. Sau scotea la iveală un pat vechi pe care-l dădea drept al părinţilor săi: de câte ori n-au fost vândute la licitaţii publice paturile pe care au fost concepuţi maeştrii (eroii)? În plus, el era dispus să ofere şi certificate de autenticitate.
Dar crizele astea de vanitate nu făceau decât să-i mărească faima de nebun.
Singura lui bucurie era că-şi mai amăgea orgoliul recuperându-şi o parte din colecţia de articole în care Diavolul din el dădea câte un interviu ce sucea gâtul unei mulţimi de gură cască. Nu reuşise niciodată să-şi mai refacă toată colecţia. Ea fusese luată la frunzărit şi articolele în care vorbise el tot felul de prostii în ziare legionare ar fi fost suficiente pentru a înfunda definitiv zece oameni. Dar Poolo scăpase.
De aici unii se grăbeau să tragă şi alte concluzii pe care le coroborau cu dispariţia treptată a multor cunoştinţe comune, mai ales după ce a început să mai răsufle rolul pe care l-ar fi avut savantul în încărcarea dosarelor respectivilor. Punctul lui de vedere nu i-l înţelegea nimeni şi cred că nu poate fi condamnat cineva pentru că nu s-a găsit a fi atunci suficient de psiholog încât să considere că ceea ce făcea Poolo ar avea o logică admiţând că şi megalomania ar avea o logică şi că şi fanatismul ar avea o logică. Lumea începu să se ferească de el. Câţiva, ultimii dintre foştii săi admiratori, cei care credeau în el ca nişte apostoli in Dumnezeu, îi cereau o dezminţire, orice numai să aibă şi ei de ce se crampona în încercările lor de a-l crede. Iar el, având o obligaţie atât de uşoară şi i-a îndepărtat şi pe aceştia, ţinându-le discursuri despre marile personalităţi, cele care nu pot să se împiedice de soarta unor bieţi viermişori, oameni de excepţie pe care istoria însăşi îi selectează şi-i face intangibili, în vreme ce aceeaşi furtună îi mătură pentru totdeauna pe ceilalţi care, mici fiind, au încercat doar să respire numai aerul aceloraşi înălţimi unde se mişcă alesul. În cazul lui chiar aşa se şi întâmplase. Dar cui să-i torni asemenea bazaconii, atunci când respectivii căutau cu disperare diamante şi speranţa că adevăratele valori morale mai există şi că nu e niciun pericol să te apropii de o asemenea valoare. Şi nu era de vină Poolo că ei confundau, aşa cum se face de secole, valorile morale cu reuşita într-un domeniu (ştiinţific în cazul nostru), fiind convinşi că cel care s-a ridicat la înălţimi uriaşe pe soclul său, trebuie neapărat să aibă şi acele calităţi pe care ei le caută în aşa o măsură. Nu, nu era de vină Poolo pentru toate astea, dar nici în întâmpinare nu le venea cu nimic.
