În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Poolo era deci din nou şef, directorul unui institut orientat spre cercetările sale, lucru practic mult mai important pentru savant decât ceea ce pierduse la îndepărtarea sa din universitate; avea posibilităţi nu nelimitate, dar în orice caz considerabile pentru a-şi putea realiza ideile şi, în oarecare măsură, dispunea şi de platforma necesară pentru a se simţi „mare”, pentru a fi admirat, aşa cum îi plăcea lui.
Este interesant că Poolo a fost mai excitat şi mai nesătul în popularitate tocmai în perioadele sale de maximă celebritate şi că a suportat nealterat lunga vreme în care a vieţuit uitat de toţi. Fericit că poate perora în faţa unei fete semianalfabete despre teoria undelor în timp ce-i plătea o friptură şi îşi cheltuia într-o seară o jumătate din venitul său nesigur pe o lună, Poolo era profund enervat când, vorbind în faţa unei asistenţe de sute de cunoscători, i se părea că cineva din „prezidiu” se uita o dată pe furiş la ceas sau dacă, după două ore de discurs, un tovarăş ieşise din sală, chemat de cine ştie ce îndatoriri urgente. Nu, hotărât lucru, mulţimea şi succesul îl zăpăceau şi-i făceau total nerealist. Sau… sau poate că ele îl incitau la comedie. Pentru că altfel e imposibil de explicat cum un om întreg la minte se poate comporta în modul în care se comporta el ori de câte ori avea prilejul să-şi dea în petic, prin discursuri penibile, în care-şi înălţa sie însuşi psalmi şi prin intervenţii isterice atunci când era lezat cât de puţin în orgoliul său. Dar lezat… El se simţea atins mai tot timpul şi cei care se aflau în prezidiu lângă el treceau prin chinurile iadului, încercând să anticipeze de unde va începe scandalul şi neputând să se obişnuiască la gândul că strădaniile lor de a fi prevenitori sunt absolut inutile. Pentru că cine poate să stea senin şi să nu ia atitudine faţă de absurdul care îl pândeşte, chiar dacă este conştient de faptul că acel absurd nu se supune legilor pe care este el capabil să i le opună?
La fel de imposibil era şi de muncit cu el, lucru pe care-l simţeau mai puţin cei care-i erau subordonaţi şi care, la urma urmei, nu erau obligaţi să colaboreze bine cu un om care totuşi ştia să conducă o echipă ştiinţifică, insuflându-i entuziasmul şi strălucirea sa, dar dificilă era cooperarea sa cu cei cu care trebuia să ia în comun hotărâri şi în special cu superiorii săi administrativi, oameni faţă de care simţea o plăcere satanică de a-i tortura. Uşurinţa şi firescul cu care jignea pe toată lumea − inclusiv pe oamenii la care părea că ţine, cum aveam să devin eu − ducea la răni nevindecabile. Şi chiar dacă se pricepea, dacă voia, să fie cuceritor, rănile aveau mereu prilejuri de a se redeschide. Deşi atitudinea mea faţă de el a fost preconcepută, deşi l-am iubit ca pe un idol rău şi mi-am pregătit ani de zile lovitura, cu vremea jignirile cu care mă obişnuia la tot pasul aveau parcă doar menirea de a-mi aminti mereu cu cine am de-a face.
Dar Poolo nu putea pricepe „jignirile” decât atunci când îl priveau pe el. Vorbind o dată cu dezgust depre un poet, poet pe care-l găseam în vremea aceea mai tot timpul publicat prin reviste, amicul meu se arătă înţelept, de-a dreptul copleşit de senectute: „Unii oameni trăiesc bine în domeniul lor de activitate pe care-l slujesc doar pentru a fi slujit de el. Unul s-a făcut poet, o duce foarte bine ca poet, îi place să fie socotit poet, de ce să-l înjurăm pentru că el de fapt nu este poet? Doar pentru că el coboară ştacheta noţiunii de poet?”
Din cauza firii sale dificile a fost necesar să se constituie un fel de comitet neoficial menit să-i supravegheze reacţiile şi să intervină pentru a-i media anumite conflicte. Am fost şi eu cooptat în acest comitet, dar de cele mai multe ori intervenţiile noastre n-aveau darul decât de a pune paie pe foc. După care venea cineva cu suficientă putere pentru a da cu pumnul în masă şi lucrurile se rezolvau. Pe noi nu numai că ne ţinea ore în şir în antecameră, dar când binevoia să ne primească nu contenea să răspundă la zeci de telefoane, să formeze chiar şi el numere în timp ce unul dintre noi vorbea, un radio hârâia perseverent pe o etajeră din spatele biroului său − faptul că acul indicator al aparatului era fixat ia nimereală între două posturi nederanjându-l defel* −, se făcea că nu ne pricepe şi ţinea discursuri despre cu totul altceva şi în general nu ne lăsa niciun dubiu că ne respectă la fel de mult ca pe nişte obiecte care s-au nimerit să-i fie aduse în ziua aceea în camera de lucru. Acest tratament ne făcea să putem evalua cu atât mai greu modul în care se plângea el că este „jignit”.
Ţin minte că primul articol pe care l-am publicat despre Poolo conţinea în intenţia mea şi câteva dintre ciudăţenile savantului. Redactorul şef mi-a cerut să le scot, spunându-mi că Poolo este un tip reprezentativ, iar teribilismele sale nu sunt în niciun caz tipice. Am încercat să-i explic că întotdeauna ciudăţenia reprezintă semnificativul. Asta l-a lăsat pe şeful meu cu gura căscată şi până să replice am ajuns la o soluţie de compromis. Eram mai vechi ca el în meserie şi ştiam, atunci când voiaim, să câştig ceea ce nu era imposibil de câştigat. Oricum, lui Poolo i-a plăcut teribil formula mea, după care reprezentativul este materializat întotdeauna prin excepţie şi, însuşindu-şi-o, o repeta ori de câte ori avea prilejul.
* Încetul cu încetul m-am obişnuit cu obiceiul său de a ţine mereu aparatul bîzîind fixat pe un post incert sau între două posturi. Probabil că asta îi dădea impresia pulsaţiei unei vieţi intense în preajmă.
