În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Şi atunci? Iată ce nu pot să înţeleg… în orice caz, uşor nu-mi este…”)
Pregătirea crimei mele nereuşite s-a întâmplat rapid şi fără nicio măsură de prevedere. Mi-am procurat pliculeţul de la farmacia la care lucra nevastă-mea şi am convingerea că mi-am furat exact ceea ce voiam să fur. În privinţa aceasta nu există niciun fel de dubiu. L-am invitat la mine, aşa cum o mai făcusem şi altă dată când ştiam că Lia e de serviciu enervându-mă gândul de a-i mai vedea împreună, deşi ştiam că soţia mea nu-l mai poate suferi de foarte multă vreme. I-am întors spatele şi i-am turnat conţinutul plicului în pahar, în timp ce-i ascultam vorbăria. Nu m-am gândit în amănunte ce voi face cu el după ce va muri. Ştiam doar că am să arunc plicul în veceu şi că am să-i înlocuiesc paharul. Apoi urma să chem salvarea. Dar n-a fost nevoie de nimic din toate astea.
Multă vreme după aceea am făcut tot felul de calcule în legătură cu ce s-ar fi întâmplat dacă Poolo ar fi murit de pe urma paharului cu vin otrăvit. Ştiu că eram tot mai convins că am procedat prosteşte, dar că trebuie să continui în ceea ce mi-am propus.
12
Pe urmă s-a întâmplat un lucru pe care nu l-aţi mai prevăzut: unul dintre voi s-a îmbolnăvit. Nu amândoi, ci numai unul. La început o simplă gripă, apoi complicaţii, temperatură mare. După două zile ar fi trebuit să rămâi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru fixat la masa de comandă. Directorul adjunct a venit să analizeze situaţia. Candidaţii admişi erau oameni cu o sănătate robustă din moment ce n-au avut niciodată vreo indispoziţie cît au durat testările. Era stupid ca o simplă gripă − chiar dacă ea nu era atât de simplă − să scoată din schemă o echipă întreagă. (Chiar dacă echipa era formată doar din doi membri). Ceea ce nu te-a impresionat prea mult: ai declarat că la nevoie vei sta tu douăzeci şi trei de ore la serviciu. Asta nu se poate! Ba se poate! Şi cealaltă oră? Lui Poolo îi erau suficiente câteodată doar zece minute de somn pe zi! Astea-s exagerări… şi legende! Ba-i realitate? Şi cealaltă oră? Care „cealaltă oră”? Cea care face diferenţa dintre douăzeci şi trei de ore şi o zi. Cealaltă oră să mai facă bine şi să muncească şi colegul! Dar are temperatură! O oră nu e mare lucru!
Şi au lucrat în ritmul acesta aproape o săptămână. E şi asta o experienţă, nu? Da, numai că acum s-au terminat experienţele. Acum încercăm să menţinem în funcţiune pe cât posibil cât mai multă vreme maşinăria. (A doua serie de testări nu se terminase încă şi responsabilii erau speriaţi de posibilitatea că nu se epuizase din vreun motiv neaşteptat şi singurele rezerve care le-au rămas, aşa că au acceptat sacrificiul bătrânului. Iar acesta a rezistat într-un mod incredibil.)
Peste o săptămână poate şi colegul să lucreze puţin mai mult şi după alte câteva zile situaţia revine la normal. „Criza” pare să fi trecut, doar că tocmai acum efortul prelungit începe să iasă la suprafaţă şi nu mai eşti capabil să te concentrezi. După un lung consiliu purtat în altă încăpere, consiliu prezidat de un funcţionar superior, directorul adjunct arată situaţia la care au ajuns noile testări şi se opune cu îndârjire grăbirii examinărilor, pretinzând că a încălca regulile care au guvernat trierea operatorilor de siguranţă ar fi echivalent cu a arunca tot experimentul în braţele hazardului. Şi în afară de asta, s-ar încălca dispoziţiile lui Poolo şi dacă s-ar începe să se încalce şi aceste dispoziţii… Se discută mult şi se fumează şi mai mult şi până la urmă directorul adjunct îşi impune punctul de vedere şi se hotărăşte continuarea testărilor după ritmul lor de până atunci, obţinându-se totodată şi fondurile necesare pentru o nouă promoţie de candidaţi care să înceapă concomitent o altă serie de examinări. În privinţa situaţiei create prin epuizarea celor doi actuali operatori de siguranţă se ajunge la concluzia că ei trebuiesc folosiţi până la ultima posibilitate, deşi obiecţiile care se aduc împotriva acestei păreri sunt justificate şi ele. În primul rând că în situaţia în care s-a ajuns, cele două rezerve disponibile sunt obligate să stea în permanenţă în alarmă pentru că în orice clipă ar putea fi nevoie de ele şi atunci, lent dar sigur, şi aceste unice rezerve încep să se uzeze. Pe de altă parte, însăşi munca celor doi „actuali” este pusă sub un risc considerabil. Aşa că se mai ia o hotărâre de extremă importanţă şi gravitate: unul dintre supraveghetorii de la teste este adus în încăperea tablourilor de comandă cu sarcina de a urmări şi el acele ceasurilor de control în timp ce bătrânul se află cu mâinile pe manete. În felul acesta, în perioadele în care atenţia bătrânului cedează, supraveghetorul poate să-i atragă atenţia că unul sau mai multe indicatoare oscilează într-o zonă periculoasă, iar bătrânul îşi dă seama şi indicatoarele revin la normal. (Supraveghetorii de la teste au fost şi ei supuşi în prealabil la nişte examinări psihologice şi n-au fost admişi pentru slujba lor din sala de examinări decât după ce s-a ajuns la concluzia certă că posedă anumite calităţi. Or, ei au trebuit să-şi părăsească serviciul nu pentru că iar fi greşit cu ceva sau pentru că ar fi fost depăşiţi în vreun fel la un moment-dat de sarcinile care le reveneau, ci pentru simplul considerent că se credea − şi cu temei − că după o vreme, stând prea mult împreună cu candidaţii, între supraveghetori şi candidaţi ar putea să se formeze şi alte relaţii interumane decât cele necesare pentru reuşita sarcinilor pe care le aveau acolo. De aceea nu încăpea nicio îndoială să supraveghetorii trimişi să-l asiste pe bătrân în timp ce acesta strângea manetele între palmele sale erau nişte oameni de deplină încredere din toate punctele de vedere.)
