În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
De obicei, atunci când vă aflaţi amândoi în deplinătatea puterilor, niciunul dintre voi nu era în stare să-şi folosească întreaga perioadă de odihnă pentru somn.
După primele zile de activitate aţi fost atât de obosiţi de orele petrecute la pupitrul de comandă, încât imediat după ce aţi fost înlocuiţi, v-aţi cufundat într-un somn adânc. Nu v-a mai fost nici foame nici sete. Apoi, încetul cu încetul, programul acesta a început să vă intre în reflexe şi aţi ajuns să nu mai aveţi nevoie de o atât de lungă refacere. Şi pofta de mâncare v-a revenit şi v-aţi reluat şi vechile obiceiuri: tu citeai şi mai scriai ceva în caiete frumos legate, iar colegul tău meşterea într-un mic atelier pe care l-a amenajat alături, dezlega cuvinte încrucişate sau pescuia! Doar că această din urmă pasiune n-a durat prea mult, omul convingându-se repede că este aberant să prinzi peşti cu undiţa într-un lac cu o suprafaţă de şase metri pătraţi în care peştii erau aduşi zilnic de cine ştie unde. Vă petreceaţi majoritatea timpului liber pe terasa masivă aflată în imediata apropiere a camerei de comandă şi despărţită de aceasta doar printr-un uriaş perete de sticlă. Temperatura constantă din încăpere permitea, dealtfel, ca uşile largi să rămână deschise chiar şi atunci când afară era îngheţ.
De regulă aţi discutat foarte puţin între voi, deşi munca voastră v-ar fi permis să faceţi conversaţie fără a periclita experimentul. Dar vă cunoşteaţi atât de bine, încât nu mai simţeaţi nevoia să comunicaţi prin vorbe. Prezenţa voastră permanentă comună v-a făcut să vă simţiţi reciproc intenţiile şi, la fel cum după puţină vreme nu mai trebuia să urmăriţi acele ceasurilor de control pentru a şti la ce gradaţie se află acestea, la fel cunoşteaţi şi dispoziţia, dorinţele şi nemulţumirile celuilalt, fără a mai trebui să puneţi vreo întrebare.
— Cred, ai spus într-o zi, că dacă cineva ar avea ideea să încuie doi oameni într-o încăpere timp de câteva luni, cei doi cobai, fie că s-ar ucide reciproc în câteva săptămâni, fie că ar putea renunţa liniştiţi la limbajul sonor.
— Păi, ideea asta s-a şi pus în aplicare, nu crezi?
— Noi tot mai avem un contact cu lumea de afară.
— De câte ori te-ai uitat la televizor în ultima săptămână?
— În fiecare seară la telejurnal.
Doar că în realitate nu vă mai venea să vă uitaţi la micul ecran. După ce te afli de o veşnicie într-un univers limitat şi eşti dăruit întru totul unei anumite ocupaţii,
preocupările celor din jur încep să ţi se pară în cel mai bun caz străine. Iar multe de-a dreptul lipsite de sens.
— Ar fi nevoie de o înţelegere − pe care eu n-o am − pentru a putea accepta micile necazuri şi probleme existenţiale de la televizor, furtunile atmosferice şi sociale drept nişte lucruri normale, sau chiar şi plauzibile, şi în acelaşi timp să continui să faci ceea ce facem noi aici, spuneai, iar colegul tău se abţinea de la vreun răspuns. Dar nici el nu se mai uita la televizor.
În schimb aţi ascultat multă muzică. Pe vremuri, fostul şofer nu obişnuia să se ducă la concerte de muzică simfonică, dar cu timpul a început să accepte preferinţele tale. Aţi cerut casete şi discuri cu muzică preclasică şi aţi ascultat douăzeci de ore pe zi vechi madrigaluri, concerte pentru clavecin, muzică pentru orgă sau formaţii de instrumente dispărute.
După perioada de boală a fostului şofer, nu aţi mai putut să reveniţi la preocupările voastre de dinainte. Ai început să resimţi efortul pe care l-ai depus în zilele în care ai lucrat peste puteri, iar colegul tău trecea printr-o fază de melancolie pe care n-o manifestase încă niciodată.
Nemaiputând lucra şi începând să te obosească şi cărţile, stăteai şi tu ore în şir pe terasă. Te tolăneai într-un şezlong şi zăceai aşa, cu ochii închişi. De multe ori dormeai acolo. Gând trebuia să te scoli, te plângeai că nu eşti odihnit, spuneai că singura poziţie în care poate dormi cu adevărat un om sănătos este doar cea în care stă culcat perfect orizontal. Mai mormăiai câte ceva şi o luai a doua zi de la început.
Într-unul dintre aceste somnuri chinuite ai avut un vis care te-a preocupat multă vreme pe urmă: ai visat cu deosebită claritate o debara cu tot felul de obiecte nefolositoare − o cheie, un şurub, nişte pagini desperechiate, un nasture… Dar era cheia unică a celui mai complicat lacăt, şurubul indispensabil sofisticatei maşinării, filele fără de care nu poate fi descifrat textul magic, nasturele pierdut al costumului de seară. Drept urmare, ai început să priveşti fiecare fleac din jur ca pe un obiect de neînlocuit.
Într-o zi te-ai pomenit spunând că, de fapt, ai convingerea că experienţa la care participi nu mai este o treabă de înţelegere şi disciplină pentru tine, ci că, dacă n-ai mai sta în faţa pupitrelor de comandă şi dacă maşina pe care o supraveghezi s-ar defecta, tu ai fi probabil primul om care ar muri: că deci nu faci altceva decât să-ţi salvezi propria-ţi viaţă. Ţi-o prelungeşti.
Pe urmă ai început să filozofezi altfel − pretindeai că ai dubii: dacă până atunci a fost o treabă de elementară moralitate să nu periclitezi milioane de vieţi, doar în schimbul propriului tău trai − pentru că, oricum, ceea ce trăiaţi voi nu se mai putea numi de mult o viaţă normală de om, acum, când prin munca ta nu făceai decât să-ţi prelungeşti şi propria-ţi viaţă, problemele de morală începeau să se pună altfel, moartea ta neintrând în târgul pe care l-ai făcut de la început, atunci când aţi acceptat să preluaţi posturile în care vă aflaţi. întorceai problema pe toate feţele şi-l exasperai pe mai tânărultău coleg cu întrebări despre dreptul individului de a decide asupra propriei sale morţi şi de multe ori extindeai chestiunea şi asupra celorlalţi oameni, toţi ceilalţi cărora le interziceai prin activitatea ta dreptul la moarte.
— Cunosc un imobil, ziceai, în care locatarii i-au cerut arhitectului să prevadă în fiecare apartament şi câte un inel în tavan pentru ca, la o adică, locatarul disperat să aibă de ce se spânzura decent şi fără riscuri.
— Dacă eşti obosit de ceea ce faci, spune! Până la urmă tot vor trebui să ne înlocuiască…
Atunci v-aţi certat pentru prima dată între voi: erai furios că Celălalt nu te-a înţeles, că n-a priceput ce te chinuie. Dar poate că cearta voastră se poate explica tot prin oboseala acumulată şi prin nervozitatea care intervine ori de câte ori creierul se istoveşte şi îmbătrâneşte, când scleroza ocupă o parte dintre zonele dispuse altădată să preia gânduri care acum sunt lăsate în seama aceloraşi insule obligate să stea mereu de veghe.
„înainte de boală şi înainte de moarte cei, mai mulţi oameni sunt nervoşi!” îşi arătă neliniştea fostul şofer directorului adjunct, într-una din întrevederile zilnice pe care acesta le avea cu operatorii de siguranţă. (Cu care prilej vă aducea de obicei noi discuri şi reviste, ultimele rămânând de cele mai multe ori nedeschise.)
—Crezi că se senilizează?
— Şi-a băgat în cap că dacă n-ar fi drăcia pe care o ţinem noi în hamuri, ar fi primul care ar muri. Începe să creadă că lucrează în primul rând pentru viaţa lui proprie şi de multe ori se întreabă dacă merită.
— Dar dumneata ce crezi?
— E foarte obosit…
— Mai aveţi şi voi puţină răbdare!
Dar directorul adjunct ştia că nu e în măsură să vă spună cu exactitate de câtă răbdare mai aveţi nevoie. Aşa că a început să piardă mai multă vreme cu tine, aproape că te obliga să vezi anumite emisiuni speciale la televizor, în care mame fericite mulţumeau pentru munca aprigă care s-a depus pentru ca fiii lor să nu moară după accidente groaznice. În plus, mai organiză şi mici scenete, trimiţându-ţi, ca din întâmplare, tot felul de persoane pe terasă, oameni veniţi acolo − chipurile − cu treburi, dar care în realitate erau aduşi pentru a-ţi plăcea ţie, femei de toate vârstele care încercau să te facă să le doreşti prezenţa. Actriţe de foarte bună calitate, acestea au reuşit să-şi joace de minune rolul, chiar dacă tu nu erai încă senil într-aşa o măsură încât să nu intuieşti adevăratul lor rol, mai fiind însă şi destul de manierat pentru a te preface că nu pricepi dedesupturile melodramei care se înscena.
