EFECTUL P (59)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Ne-am certat toată seara în legătură cu acest subiect şi în special în legătură cu incidentul de la care a pornit totul, eu fiind pornit în primul rând pentru că-mi repugna punctul de vedere al lui Poolo în legătură cu copiii morţi, punct de vedere pe care l-am catalogat din prima clipă drept cinic. Dar până la urmă eu am uitat totul şi bineînţeles şi pe Tudu. Eu da, dar nu şi Poolo.)

Aşa că nu m-am găsit câtuşi de puţin pregătit atunci când într-o zi, venind la biroul lui Poolo, îl găsii ghemuit într-unul din fotoliile de piele pe Tudu. Prietenul meu pretindea că face nu ştiu ce teste şi că oligofrenul reprezintă un subiect minunat pentru acest scop. Deja simplul fapt că Poolo a ţinut necesar să-şi motiveze acţiunea mi s-a părut suspect, mai ales că eram pornit să găsesc suspect orice amănunt legat de această nouă trăsnaie de a lui, eu fiind, recunosc, prea sub incidenţa unei anumite educaţii şi cerşetorul imbecil din fotoliul de piele din faţa biroului lui Poolo părându-mi-se total deplasat în locul în care se afla.

Pe urmă Poolo şi-a continuat munca în faţa noastră, eu profund stânjenit, Tudu părând că se simte de minune, mirându-se de tot şi de toate cu o voce piţigăiată, caraghios mai mult ca oricând în costumul impecabil al lui Poolo, care-i stătea ca vai de lume.

După aceea am ajuns bineînţeles să mă cert cu Poolo, eu fiind revoltat de rolul care i-l dăduse imbecilului, de faptul că-l ducea la braseria de la Athenee Palace, de acest nou mod de a sfida lumea şi în primul rând (desigur!) pe mine. El mă învinuia că m-aş purta ca o fostă cucoană trecută pe la pension în faţa unui ţăran sau ca un plantator bogat, obligat să-şi mănânce supa din aceeaşi farfurie cu un negru.

— Potoleşte-te, am strigat. Revoluţiile sunt pline de egalitari care au pus, datorită convingerilor lor sincere şi cinstite, oameni nepotriviţi în fotolii strălucite. Din asta a ieşit rar ceva bun. Iar aici nici măcar nu-i vorba de pregătire… Tu nu vezi pe cine ai adus aici? Poolo privea între timp printr-un caleidoscop jucărie pe care-l cumpărase pentru Tudu, dar pe oare şi-l păstrase pentru el, pentru că-l fascinau imaginile schimbătoare. Încerca să caute o formulă după care să ordoneze bucăţile de sticlă colorată într-un mod anumit. Şi ce vrei să demonstrezi cu această fiinţă? am continuat. Să demonstrezi ceva, ca de obicei… Dar în felul acesta, cel care-l tratează pe acest Tudu altfel ca pe un om eşti tu!

— Eşti un tâmpit, catadicsi Poolo să-mi răspundă. Un tâmpit ca toţi ceilalţi…

Drept urmare, Tudu continua să apară tot mai des în tovărăşia lui Poolo şi acesta îl prefera de multe ori mie^*.

Atunci m-am reapucat să lucrez la un vechi proiect abandonat, asemenea atâtor activităţi de ale mele părăsite în favoarea Diavolului. Munca mergea surprinzător de bine şi pot să spun că scriam chiar cu plăcere, dar după două-trei zile trebuia să las totul baltă şi un impuls căruia nu puteam să mă opun, mă obliga să mă duc să-l caut pe Poolo, să stau câteva minute sau câteva ore în preajma sa, să mă bucur că îl găsesc la fel ca întotdeauna − acelaşi reper sigur şi de neclintit din viaţa mea −, să mă las încă o dată sedus de fascinaţia inteligenţei sale şi, năucit de cultura sa aparent fără breşe, iritat de modul în care-şi pierde vremea cu tot felul de fleacuri − iritare firească din partea eului meu, care nu-i putea ierta că trebuie să depună eforturi supraomeneşti pentru rezultate incomparabil mai modeste, ca să nu mai vorbim de condiţiile acestea de multe ori sisifice când mă întâlneam cu el şi treceam în foarte scurt timp prin toate stările lungii noastre prietenii, acest rezumat terminându-se mai întotdeauna, doar după câteva ore, cu furia care m-a făcut să-mi reiau lucrarea de mult abandonată. Şi, ea un beţiv înrăit, care tânjeşte cu patimă după alcool, dar care este mereu dezamăgit de licoare atunci când o pune pe limbă, jurându-se după fiecare beţie că respectiva va fi ultima, plecam de la Poolo cu un gust amar în gură şi mă întorceam la munca mea ca la un balsam. Poolo, în schimb, rămânea la fiecare despărţire acelaşi, nici prea afectuos, nici prea rece sau mai bine spus amândouă la un loc, dându-mi astfel convingerea că şi la viitoarea întâlnire îl voi găsi la fel. Pentru că în acele momente de despărţire, deşi doream mai puţin ca oricând să-l mai văd vreodată, ştiam că lucrul acesta a devenit inevitabil şi că până la urmă şi nu peste mult timp îl voi căuta din nou cu nerăbdare. Cât îl evitam, nu mai exista decât ura mea împotriva lui şi sub pretextul acesta îl căutam din nou.

Reveneam, aşadar, de fiecare dată scârbit acasă, iar Lia − femeie − nu mă cruţa cu aceste prilejuri deloc, amintindu-mi cu jumătăţi de frază de anii „pierduţi” lângă Poolo, aluzii mai grele decât lungi panegirice, pentru că nu aveam ce să răspund, pentru că ele nici nu pretindeau răspunsuri. Iar faptul că Tudu se afla acolo, lângă Poolo, aproape tot timpul, luându-mi locul, îmi făcea starea de spirit şi mai nenorocită. Prietenul meu rămânea însă evident impresionat de inflexiunile vocii lui Tudu, de „curăţenia sa sufletească”, de „inepuizabilele sale disponibilităţi de a se înduioşa şi de a înduioşa” născute din totala indiferenţă faţă de consecinţele înduioşării sale. La asta n-aveam ce să răspund pentru că oricât aş fi fost de pornit împotriva imbecilului, îmi era imposibil să-l suspectez de vreun şiretlic sau de o intenţie de a impresiona cu bună ştiinţă. Tudu făcea indiscutabil parte din veşnicul spectacol pe care se simţea mereu dator să-l dea Poolo, dar la fel de adevărat este şi că pe măsură ce îi întâlneam împreună şi Tudu se înduioşa în felul său cretin de te miri ce: de un chibrit ars sau de piciorul unui scaun, Diavolul se uita cu tot mai multă căldură umană la el şi explica oricui se nimerea că Tudu a rămas unul dintre puţinele exemplare apte de sentimente pure, relicvă cu atât mai interesantă cu cât ar fi trebuit să dispară odată cu lupta dintre specii, puritatea fiind prin excelenţă lipsită de apărare, chiar respingând orice apărător. „Tudu este asemenea copiilor: copiii au, candoarea tuturor posibilităţilor. Iluziile lor nu sunt încă schingiuite de concret. Concretul limitează…” Şi cu o emoţie ce părea sinceră orbit de demonstraţia sa, îl arăta pe Tudu asemenea unui material didactic, spunând că în încercările sale de reconstituire a speciilor dispărute − aiurea! − a reuşit să deseneze un tip asemănător cu Tudu, doar că acela avea mai multe labe şi corpul mult mai mare şi o mulţime de proeminenţe care toate trebuiau să constituie minunate ţinte pentru numeroşii duşmani ai unui asemenea prototip. Albeaţa de pe ochiul drept al lui Tudu i se părea o altă „cucerire” nemaipomenită a speciei din care aveam în faţă acel ultim şi unic exponent, o adaptare pe care, e drept, el ar fi văzut-o mai simplă prin apariţia unui singur ochi, dar varianta de faţă având zicea el avantajul de a-i face pe cei mai slabi să nu-l privească, lăsându-i doar pe cei cu totul nesimţitori să se ocupe de el, polarizând deci în acest contact două extreme, deşi şi celelalte specii erau obişnuite să lovească un asemenea exemplar prin ricoşeu.