În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
În seara aceea, aşteptându-l, am avut mai mult ca oricând impresia că Poolo se află în mai multe locuri deodată. El venise pe terasă şi, făcându-mi un semn să-l aştept, se îndepărtă după colţul pe care-l făcea veranda înconjurând o latură a vilei. Acolo se opri şi-i mai vedeam doar umbra reflectată pe perete. În acelaşi timp însă îi auzeam foarte clară vocea în capătul celălalt al clădirii. Ecoul?! N-am mai insistat. De fapt, înainte de a mă aşeza la măsuţa noastră, m-am plimbat câteva minute de la un capăt la celălalt al terasei. Nu se mai afla nimeni pe ea şi între timp nu văzusem pe cineva urcând scările, lucru ce nu ar fi putut să-mi scape, fiind aşezat cu scaunul tocmai cu faţa spre scări. Aşa că nu eram în stare să-mi dau seama nici măcar cu cine gesticulează umbra lui Poolo. Din partea aceea, e adevărat, voci nu auzeam. Dar, aşa cum am mai spus, n-am mai insistat. Să fie ecoul? Fie şi ecoul. Mi s-a făcut poftă de vinul din faţa mea, dar un consemn tacit ne oprea să începem să ne consumăm porţiile înainte de venirea celuilalt. Am mai stat câteva clipe şi o linişte odihnitoare se pogorî în mine şi în jurul meu.
Peste puţină vreme reveni şi Poolo. Se aşeză şi ne turnarăm fiecare în pahare. Poolo începu să vorbească şi, în timp ce mi se adresa, l-am văzut umplând şi cel de al treilea pahar. Astă n-o făcuse încă niciodată. L-am lăsat în pace. În seara aceea aveam impresia că nimic nu mă poate scoate din starea care mă cuprinse: se spune că senectutea este o formă superioară a indiferenţei. Să zicem atunci că în clipele acelea pentru prima oară mă simţeam înţelept sau mă comportam aşa cum suntem noi obişnuiţi să acceptăm clişeul senectuţii. Oricum, mă simţeam împăcat.
Poolo era mai vioi ca niciodată: atunci când dorea cu adevărat să comunice era cuceritor. Este adevărat că el dorea întotdeauna să comunice, dar nu întotdeauna erai acceptat ca auditoriu: dacă găsea ceva mai bun la îndemână sau ceva ce se potrivea mai mult intenţiilor momentului, te înlătura fără menajamente. De câte ori nu m-a lăsat în mijlocul străzii, atunci când, întâlnind întâmplător o femeie frumoasă, dorea să-i vorbească doar acesteia? Dar în seara aceea, asemenea ultimelor seri, mă aflam doar eu acolo − dacă facem excepţie de paharul al treilea pregătit pentru nu ştiu cine − şi se părea că eu reprezentam atunci exact ceea ce era necesar pentru că înainte de a intra în subiect, Poolo îmi făcu multă curte şi ştia s-o facă atât de bine încât senectutea mea a început să se topească straturi-straturi. Poolo ştia să linguşească perfect.
Dar după o cunoştinţă atât de lungă, undeva a mai rămas şi în mine o lampă avertizatoare care era trează. Simţeam că vrea să-mi spună cu totul altceva, poate ceva deosebit. Ceea ce se şi adeveri.
Povestirea sa mă cuceri pe îndelete. La început, când m-a anunţat că şi-a pus la punct lucrarea la care muncea de atâtea luni, am dat aprobator din cap şi l-am lăsat să-mi povestească despre ce era vorba în lucrarea respectivă, şi chiar dacă subiectul era mai diferit ca toate celelalte programe de cercetare la care lucrase până atunci şi pe care mi le înfăţişa de obicei indiferent la faptul că îmi lipseau de regulă cu desăvârşire cunoştinţele necesare pentru a-l putea urmări, şi chiar dacă acum aveam iluzia că ştiu ce vrea să spună, nu simţeam încă nicio deosebire esenţială faţă de toate celelalte ocazii asemănătoare în care el vorbea şi eu ascultam. Apoi treptat, poate că pentru prima oară pricepeam şi eu ceva din cele pe care mi le spunea cu un asemenea prilej − chiar dacă acest ceva era departe de sensul pe care-l dădea el expresiilor pe care le folosea −, poate că logica mi se deschidea şi mie în faţă şi tocmai datorită acestei logici nu înţelegeam anumite alte lucruri, deci mi se deschideau probleme şi nelămuriri pornind de la fapte pe care le pricepeam; poate fiindcă participam deci şi eu la discuţie jocul începu să mă prindă. Şi cu cât înţelegeam mai mult, cu atât înţelegeam mai puţin. Nu este niciun paradox în asta. Lucrurile se întâmplă întotdeauna aşa, doară că atunci am trăit conştient acest fapt.
În principiu, Poolo îmi spunea că a ajuns la concluzia că un om nu moare decât atunci când ajunge la convingerea că n-ar fi exclus să moară şi el, când această posibilitate i se pare personală şi profundă şi nu o simplă expresie folosită în treacăt. Bineînţeles, la această regulă se exceptează morţile brutale survenite prin accident sau crimă. Dar un mecanism nu încetează să funcţioneze decât atunci când nu mai este slujit de conştiinţa vitală a celui pe care-l ţine în viaţă, deci abia din clipa în care conştiinţa morţii câştigă bătălia. Deocamdată Poolo nu-mi spunea nimic nou faţă de cele pe care mi le-a mai spus de atâtea ori în ultima vreme, subiect pe care-l credeam preluat din lecturile sale filozofice sau din cărţile şi articolele de parapsihologie pe care le citea din când în când. Propria lui Boală mi se părea de asemenea vinovată de subiectul acesta care survenea tot mai des în discuţiile noastre. Faptul că cineva nu poate muri de boală decât atunci când începe să conceapă că ar putea muri era un lucru pe care mi-l mai spusese şi altă dată.
