În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Scandalurile au început pe vremea când trecuse un an de când frecventa universitatea şi fuseseră taxate, la început, ca nişte teribilisme obişnuite la unii tineri. Incidentele porneau de la anumite afirmaţii ale profesorilor în cadrul cursurilor pe care le ţineau, afirmaţii întrerupte în mod necuviincios, din auditoriu, de către un tânăr obraznic − bineînţeles Poolo −, care susţinea că ceea ce se spunea de la catedră era fals, ilogic sau neştiinţific. Încercările de a-l da pe tânăr afară din aulă nu reuşeau întotdeauna, deşi câteodată acesta ieşea şi singur, spunând şi alte „cuvinte impertinente”, după ce-şi arăta părerea, fluierând sau sfătuindu-şi colegii să nu-şi piardă nici ei vremea ascultând „asemenea prostii”. S-a întâmplat totuşi să dea şi de profesori dispuşi să-l pună pe necioplit la punct pe cale academică. Dar aceste dispute se soldau arareori cu un învingă tor cert şi niciodată cu cineva care să-şi recunoască înfrângerea. Alteori, Poolo era sfătuit să aibă răbdare, sa asculte cursul în linişte până la capăt şi dacă nici atunci nu va fi lămurit, disputa va putea avea loc în aulă sau în cabinetul profesorului. Dar Poolo, fie că nu avea răbdare să asculte cursul până la capăt, fie că uita motivul nemulţumirii sale manifestate atât de gălăgios, întotdeauna pleca la sfârşit cuminte şi insesibil la eventualele ironii venite de la catedră sau de la colegi. Amintindu-şi de aceste incidente, celebre la vremea lor, Poolo le resimţea asemenea nu mai puţin renumitelor bătălii cu soldaţii de plumb moşteniţi de la bunicul general. Şi într-un caz şi în celălalt trăise cu convingerea că a câştigat, că a avut dreptate, convingere dureroasă, răscolindu-l ca o mare nedreptate, dar şi într-un caz şi în celălalt era evidentă imposibilitatea de se putea dovedi adevărul în faţa unor adversari care nu, numai că n-au interesul să-l afle, dar au şi arme de a-şi impune punctul lor de vedere. Pe urmă survenea dezinteresul propriu, lehamitea, credinţa că-i inutil să dovedeşti ceva clar ca lumina zilei unui orb sau unui individ care, din anumite motive vrea cu tot dinadinsul să umble prin lume cu ochii legaţi. Dar cu această ocazie a mai apărut şi o altă convingere în mintea lui Poolo, una dintre acele idei care nu-l mai părăseau apoi o viaţă întreagă. Deja din vremea aceea începu să creadă că orice adevăr nu funcţionează decât în măsura în care este acceptat sau nu de bunăvoinţa receptorului. Chiar şi logica ştiinţifică dusă la rang de lege trebuia să se supună în acest sens bunului plac al omului. De aceea Poolo nu vorbea niciodată despre vreo lege a fizicii sau a chimiei decât punând cuvântul „lege” între ghilimele. „«Legile» a scris el mai târziu, fie ele ale ştiinţelor numite «realiste» sau aparţinând dreptului, nu sunt făcute decât pentru cei care simt obligaţi să li se supună.”* Dar deşi s-a scris atât de mult despre moştenirea lui Poolo, nici această afirmaţie nu a fost clasată la locul care i se cuvine în gândirea sa.
În principiu, Poolo nu nega funcţionalitatea legilor şi a axiomelor ştiinţei, dar nu le accepta decât ca pe nişte cărămizi obligatorii ale unui edificiu deja construit. întrebat dacă el nu se foloseşte de moştenirea ştiinţifică pe care a preluat-o, a răspuns că fiecare om este obligat să utilizeze cuvintele celorlalţi oameni, atunci când vrea să comunice ceva cu totul şi cu totul nou, iar că egalităţile stabilite de predecesori constituie cuvintele care îi îngăduie să formuleze propoziţii noi, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să dovedească lipsa de logică a unuia dintre multele cuvinte folosite până atunci − demonstraţie pe care era obligat s-o facă tot cu ajutorul cuvintelor tradiţionale.
Duminica nu se ţineau testări. Într-o vineri cineva îşi aminti că se aflau cu toţii de exact un an în postura de candidaţi şi propuse ca sâmbăta seara să sărbătorească împreună evenimentul. După cum am mai spus, de o vreme nu se mai organizau asemenea întruniri pentru că o superstiţie destul de confirmată de practică îi făcea să creadă că fiecare reuniune de acest gen se termină cu o decimare severă a rândurilor lor. De aceea ideea n-a fost la început îmbrăţişată cu mare încântare, dar după câteva ore ea a început să încolţească în mintea fiecăruia, născându-se atunci şi un argument nou: „În fond, dacă tot suntem aici pentru a fi triaţi, măcar lucrurile să se întâmple puţin mai repede!”. Gând ciudat doar prin aceea că, aşa cum am mai arătat, pentru ca toate acele lungi aşteptări să rămână suportabile, candidaţii au trebuit să dea deja de mult la o parte orice sentiment de rivalitate între ei, constituindu-se într-o comunitate aptă de a învinge împreună timpul. Dar aniversările aduc de obicei ideea de bilanţ şi fiecare şi-a delimitat cu această ocazie ultimul an de restul vieţii, fiecare şi-a amintit unde se situa înainte şi unde a ajuns atunci, ce perspective mai are şi aşa mai departe. Un val de aşa-zis realism trecu în ziua aceea peste ei.
Aşa că au acceptat. Iar primii examinaţi, revenind sâmbătă, au fost şi ei de acord, gândindu-se fiecare pe cont propriu şi ajungând cu toţii la aceeaşi concluzie.
Ziua de sâmbătă trecu cu tot felul de planuri pentru seara.În primul rând, cei care terminaseră ca de obicei de dimineaţa programul de testări, fură însărcinaţi să meargă la un restaurant pentru a face comenzile necesare. Ceilalţi se gândeau la modul în care se vor îmbrăca, la meniul care trebuia întocmit − astfel încât mereu alţii luau drumul aceluiaşi restaurant pentru a cere modificările survenite − fiecare se bucura pentru seara care va veni. Doar un ghitmpe dureros sălăşluia în sufletele lor: dacă tocmai în seara aceea chiar respectivul se va găsi pe lista celor respinşi? Niciodată nu li s-a părut atât de dureroasă această posibilitate ca atunci. Şi − pentru că superstiţia nu a dispărut, ci şi-a găsit doar o motivare acceptabilă − tuturor le era frică de un triaj mai sever ca altădată datorită agapei plănuite.
Dar mai era încă un semn rău: în ziua aceea testele se prelungiră parcă mai mult ca oricând. Îţi venea să crezi că totul nu era decât un avertisment foarte serios împotriva plănuitei ieşiri la restaurant.
Atunci cineva a avut o idee care li s-a părut la început cu totul excentrică: ce-ar fi, dacă tot vor să serbeze o aniversare comună, ce-ar fi dacă i-ar invita şi pe examinatori? Adică nu pe examinatori, ci pe supraveghetorii care le puneau de obicei întrebările şi cei care le luau fişele cu rezolvările notate sau benzile cu răspunsurile vorbite. Dacă tot fac un lucru riscant, atunci de ce să nu-l facă până la capăt? (Examinatorii, adevăraţii examinatori, cei ce decideau calitatea fişelor duse de supraveghetori, aceştia nu puteau fi invitaţi nici măcar teoretic. Pe ei nu-i cunoştea nimeni.)
Da, dar cine să fie cel care îşi ia răspunderea de a-i invita şi pe supraveghetori? Fiecare se codea şi totuşi timpul trecea, rămânând tot mai puţini candidaţi, până ce unul dintre cei cărora le venea de obicei rândul printre ultimii le-a spus şi celor doi supraveghetori despre ce era vorba. Aceştia primiră bucuroşi, dar avură un moment de reţinere când îşi amintiră că nu era corect ca ei să participe la întrunirea candidaţilor şi ceilalţi doi, cei care erau liberi în ziua aceea, să nu vină şi ei, creând astfel pentru viitor suspiciuni la testări.
Despre o amânare a sărbătoririi nu putea fi vorba pentru că se pierdea tocmai momentul aniversat şi, în afară de asta, multele „ştafete” care au fost trimise la restaurant pregătiseră desigur în amănunte totul. Unde mai pui că primii testaţi nu mai puteau fi anunţaţi să-şi înceteze pregătirile. Pe de altă parte se dovedi că cei doi supraveghetori nu le cunoşteau numerele de telefon ale celorlalţi doi, nu le cunoşteau nici măcar adresele. Unul parcă spusese într-o zi că locuieşte pe lângă poşta centrală, iar celălalt obişnuia să se lamenteze în legătură cu autobuzul 102, care întârzia de prea multe ori. Dar era prea puţin pentru ca şi aceşti doi supraveghetori să poată fi anunţaţi.
Aşa că se renunţă la prezenţa celor care nu mai puteau fi găsiţi şi seara se reîntâlniră cu toţii, dar absolut cu toţii, la restaurant.
*
Poolo, I. „Aforisme despre viaţa ştiinţei şi ştiinţa vieţii”. Buc, 1957 şi următoarele.
