În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
În sfârşit, „banda” porneşte mai departe, a zăbovit şi aşa destul de îndelung, probabil că totuşi pe aici era ceea ce căuta cel ce căuta. Dovadă că nu mai înaintează spre origini, simţi cum îţi revii puţin din cădere, trăind foarte repede acea zi, atât de repede încât n-ai cum să desluşeşti mai nimic în viteza prea rapidă. Şi atunci sosi seara.
O seară cumplită în care ştiai că ea nu va fi admisă a doua zi şi încercai să faci tot posibilul pentru a nu fi de faţă când va afla ea vestea, pentru a nu fi obligat să-i mai vezi ochii miraţi şi buzele întredeschise, uimite şi ele şi să nu-l mai vezi nici pe bărbatul cu care obişnuia ea să piardă prea mult timp. Ştiai tot timpul că eşti ferit de o bănuială concretă, că nimeni nu va şti vreodată că tu eşti cel care i-a despărţit, dar o senzaţie absurdă stăruia totuşi, o senzaţie oare te făcea să-ţi fereşti privirea şi să doreşti să dispari cât mai repede. Avansai într-o atmosferă grea, pe care nu făceai decât s-o accentuezi tot mai mult cu fiecare clipă cât te mai aflai în mijlocul colegilor, pentru că tu ştiai că un sentiment puternic este de multe ori molipsitor şi deci ştiai că îi molipseşti, încât nimeni nu era conştient de ce deveneaţi cu toţii atât de mohorâţi în seara aceea, continuând totuşi să înaintaţi în pâclă. Un presentiment, ţi-au explicat apoi mulţi, amintindu-şi apoi de seara aceea atât de tristă, un presentiment, cum altfel să-şi desluşească ceea ce au trăit înainte ca motivul să fi avut loc?
V-aţi reîntâlnit a doua zi ca de obicei − dar asta ţi-o aminteşti normal, fără a mai retrăi evenimentele în toate amănuntele, de parcă ai începe să gândeşti din nou în afara „bandei de magnetofon”. V-aţi reîntâlnit a doua zi şi niciunul dintre cei doi n-a mai venit la testări, v-aţi tot mirat şi până la urmă aţi închis cazul şi a început să-ţi pară bine că totul a trecut. Până ce ai aflat − nu mai ştii cine a adus vestea, iar „memoria obişnuită” nu te ajută să faci reconstituiri amănunţite −, cineva te-a anunţat că El a venit totuşi, că nu a întârziat şi nu a scăpat testarea, că a avut noroc şi a fost chemat printre ultimii, dar că Ea a dispărut − se pare că e moartă. Pe urmă, treptat s-a aflat că Ea a fost victima unui accident de circulaţie, că se pare că acest accident de circulaţie n-a fost prea curat, că Ea ar fi încercat să se sinucidă. Cu memoria reîmprospătată, îţi aminteşti din nou de ochii Ei miraţi şi de refuzul Ei categoric de a se despărţi de El, îţi aminteşti de neputinţa Ei de a pricepe ce ai vrut de la Ea, de argumentele pe care le-a adus pentru a-şi salva iubirea fără a pierde nimic. Ei da, dar asta nu se poate, ţi-ai spus. Iar zvonul acela că accidentul s-a produs în condiţii absolut nefireşti, că nimeni nu ajunge în asemenea condiţii sub o maşină, că… Şi totuşi, ochii aceia mari şi mâinile sigure… Nu, femeia aceea nu s-a putut sinucide!
Una dintre convingerile tale de o viaţă, una dintre convingerile tale cele mai sincere şi cele mai clare a fost că singura descătuşare pe care o poate trăi un om este în momentele în care dă, restul fiind încrâncenare. Această filozofie ai purtat-o mereu cu tine, fără a fi însă în stare de a o aplica ori de câte ori ai fi vrut. Iar pe deasupra pentru a putea da tot timpul, n-ai voie să contractezi niciun fel de obligaţii. Ferindu-te de obligaţii, nu poţi să dai. Dramă autentică pe care ai resimţit-o acut şi pe care ai crezut-o valabilă pentru toată lumea. Ai încercat să impui dilema pe care tu însuţi n-ai putut-o descâlci.
Simţi aproape fizic cum începi să cazi mai departe, o smucitură de parcă s-ar fi pornit un tren, pauza s-a terminat, te afunzi din nou tot mai adânc, te afunzi din nou înconjurat de norul de amintiri care îţi aparţine şi care se prăbuşeşte acum împreună cu tine.
