În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
În capitală ne aşteptau o ambulanţă şi mai multe maşini. După ce l-au coborât din helicopter, pilotul mi-a spus că am fost formidabil. Nu ştiu nici azi la ce s-a referit. Impresia mea despre mine, când îmi amintesc acel drum, mi se pare chiar contrară.
Am urcat şi eu într-o maşină − de data asta doctoriţa îl însoţi în salvare − şi l-am urmat la spital. Acolo mi s-a interzis să intru. Probabil că dacă aş fi insistat, aş fi putut trece peste această interdicţie, dar eram prea buimăcit. O moleşeală care ne duce întotdeauna în apropierea indiferenţei, m-a făcut să iau un taxi şi să mă duc acasă. M-am culcat fără a mai desface valizele şi am adormit aproape imediat. Am visat şi în timpul visului am avut de câteva ori impresia că sună telefonul. Poate că mă şi trezeam şi adormeam la loc pentru a visa din nou. M-am sculat spre seară şi am simţit că mi-e foarte foame. Am ieşit în bucătărie, dar am văzut că nu prea am ce mânca, lipsindu-mi în special pâinea. Am vrut să ies în oraş, am început să mă îmbrac, dar am renunţat şi m-am culcat la loc. M-am trezit din nou după miezul nopţii. Foamea era prea mare. M-am îmbrăcat instinctiv, dar înainte de a ieşi mi-am dat seama că nu am unde să mă duc să mănânc. Am vrut să mă interesez despre Poolo, dar şi pentru asta era mult prea târziu. Am descoperit în cămară un borcan cu dulceaţă, dar după câteva linguriţe mi s-a făcut greaţă de prea mult dulce. Până la urmă am găsit nişte orez, l-am fiert şi l-am mâncat. Apoi am băut cafea şi m-am simţit mai bine. Am stat câteva minute, am încercat să mă culc, dar n-am reuşit să mai dorm. Am pus un disc, am încercat să citesc, să lucrez. Nu eram bun de nimic. Deşi mă aflam la mine acasă, mă simţeam ca într-o sală de aşteptare a unei gări. Mă uitam din sfert în sfert de oră la ceas în speranţa că până la urmă tot se va face dimineaţă.
Atunci, în sfârşit atunci, privindu-l întins pe targa, uitându-mă la „monograma” de pe cămaşa lui, mâna cu şase degete pe care o avea cusută întotdeauna în dreptul inimii, atunci văzându-l liniştit doar dacă-i vorbeam, atunci mi-am dat seama că toate planurile mele nesăbuite împotriva sa erau lipsite de sens. Poolo nu putea fi nici iubit, nici urât şi nici înlăturat. Văzându-l că moare, m-am împăcat definitiv cu el.
7
Din nou ai auzit zgomote pe terasă, dar de data asta nici măcar n-ai mai încercat să deschizi ochii, cu atât mai puţin să mai vezi dacă mai eşti în stare să te deplasezi până la balustradă. În timpul în care erai preocupat de căderea ta în adâncuri, l-ai simţit pe directorul adjunct undeva foarte aproape de tine şi mai târziu ai observat cu întârziere că vocea directorului adjunct ţi se adresează ţie. Dacă ai fi vrut, ai fi putut reconstitui acum şi sensul întrebărilor, dar amănuntul acesta ţi se părea cu totul lipsit de importanţă.
În schimb, te-ai străduit să-ţi aminteşti de o discuţie cu Poolo, una dintre primele voastre discuţii, de pe vremea în care n-ai reuşit încă să te obişnuieşti cu felul de a fi al savantului, cu fanfaronada şi cu exclusivismul său, astfel încât orice afirmaţie venită din gura lui Poolo ţi se mai părea puţin suspectă, simţind mereu nevoia de a o verifica. Te-au şocat atunci cuvintele lui Poolo despre caracterul „uman” al omului care ar fi dat numai de către conştiinţa morţii, simţindu-te obligat să-l contrazici, tu susţinând că tocmai viaţa ar fi cea care ar circumscrie unitatea speciei. Ai venit atunci cu o mulţime de argumente, de la deosebirea calitativă dintre creierul uman şi creierul robotului („primul are conştiinţa morţii”, ţi-a repetat Poolo zâmbind) la procesele superioare ale gândirii umane, amintind şi de coordonatele conştiinţei care nu se pot materializa decât tocmai prin existenţa vieţii („Şi conştiinţa morţii”, a repetat din nou Poolo.) Dar savantul explica eliptic şi nu se obosea să ofere auditoriului său treptele scării care duceau la gândirea sa. De aceea lumea era obligată de multe ori să-l creadă pe cuvânt sau să se îndoiască de spusele sale doar pentru că nu le vedea sensul.
„Dacă omul n-ar şti că va muri, ţi-a spus Poolo, păstrând ridicată mâna în care ţinea ţigarea într-un gest amplu şi neterminat, orice planificare şi-ar pierde sensul şi reperele s-ar îndepărta atât de mult, încât n-am mai putea trăi decât în prezent”.
- Chiar şi dacă ar şti doar momentul morţii sale, omul ar fi altceva decât este. (Da, aveai lecţia bine învăţată).
