EFECTUL P (84)

Opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

EFECTUL P (84)

Opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

 

Îmi vin toate aceste amănunte atât de limpezi în faţa ochilor în contrast total cu starea de semivis-semiveghe în care am bâjbâit în acele zile. Aş putea să descriu în amănunte ce am mâncat în ziua în care m-am întors de la vilă şi în cele câteva care au urmat, aş putea să reproduc cu mare exactitate aproape fiecare gest pe care l-am făcut atunci pentru că totul se petrecea de parcă altcineva trăia tot ceea ce trăiam eu, iar eu nu făceam decât să notez cu atenţie acele trăiri. Cu atenţie şi uneori cu uimire. Am discutat şi despre această stare cu mai multă lume şi se pare că ea nu este un lucru singular: mulţi oameni mi-au confirmat că li s-a întâmplat să treacă prin perioade mai scurte sau mai lungi când, asemenea mie, în zilele acelea, parcă îşi ieşiseră din piele şi se autocontemplau.

Imediat după ce s-a terminat filmul a trebuit să mă grăbesc pentru a o întâlni pe prietena lui Poolo. Am fost împreună la spital, dar n-am mai putut conversa cu bolnavul: Poolo dormea. Din când în când îşi deschidea ochii şi privea lung în gol. Am avut atunci impresia − ca şi în zilele următoare − că în primele secunde sau fracţiuni de secundă după ce se trezea, creierul său restabilea toate contactele, dar că savantul depunea un efort conştient de a refuza aceste contacte. Era de parcă ar fi spus: „Ştiu că sunteţi aici, dar din păcate eu mi-am terminat rolul, scriitorul nu mi-a mai dat nicio replică, eu mă întorc în lumea imaginaţiei de unde am fost zămislit.” Şi parcă se şi întorcea acolo.

Şi următoarele cinci zile au decurs la fel. Îl vizitam întotdeauna la amiază, stăteam câteva minute, o jumătate de oră, lângă patul său, cea mai mare parte a timpului în prezenţa prietenei sale, dar de multe ori şi singur, atunci când ea mai ieşea să caute medicii şi să discute cu ei. Însă de fiecare dată când îl vizitam, Poolo dormea sau privea în gol. Caleidoscopul jucărie stătea nefolosit pe noptieră. Aveam toată vremea senzaţia că nu mai doreşte relaţiile cu ceilalţi oameni. Ne-a spus destule.

Totuşi, într-o zi îi mărturisi prietenei sale că nu-i mai e frică de nimic: teama izvorâtă din incertitudinea momentului morţii a dispărut pentru el, ştiind că va muri până seara. (Ceea ce nu s-a întâmplat.) Am întrebat-o dacă a vorbit la fel de pompos ca întotdeauna, calitatea acelor vorbe pretându-se de minune la mascaradă, dar ea nu m-a înţeles sau n-a vrut să mă înţeleagă.

În cea de a şaptea zi am fost trezit noaptea pe la trei. Unul dintre profesori mă ruga să vin imediat la spital. Să mă îmbrac pentru că peste câteva minute va veni o maşină să mă ia. L-am întrebat ceea ce întrebăm de fiecare dată: ce şanse mai are Poolo şi cum a mai evoluat starea sa. Şi, ca de obicei, mi s-a răspuns că nu mai are nicio şansă şi că decesul putea surveni din clipă în clipă. De data asta însă mi s-a mai comunicat şi că starea lui Poolo a devenit şi mai proastă. Nici nu mă mai aşteptam să mai pot primi şi o asemenea veste.

Când am ieşit pe poartă, maşina tocmai se oprea în faţa casei. Am urcat şi m-am cufundat în gânduri. La un moment-dat mi-am dat seama că nici n-am întrebat nimic înainte de a urca şi că nici n-am fost întrebat nimic. Nici măcar cine sunt. M-am uitat la şoferul care conducea atent în noapte şi nu-mi aminteam să-l mai fi văzut vreodată. Câteva clipe m-am surprins întrebându-mă dacă n-am nimerit cumva în altă maşină, dacă n-am fost cumva răpit, dacă nu cumva… De ce şi cine să mă răpească pe mine? Păi, simplul fapt că eram cunoscut drept umbra lui Poolo, drept un fel de alter ego al celui mai important creier ştiinţific al contemporaneităţii… Mă simţeam ca în miezul unui roman poliţist pe care-l trăiam din plin chiar şi în clipa în care am oprit în faţa spitalului.

Profesorul mă aştepta în cabinetul medicului de gardă.

— A dorit să vă vadă, mi-a spus.

— Asta-i un semn foarte bun, m-am hazardat eu. În primul rând pentru că a ieşit din autismul său, şi pentru că, încercând să găsească noi legături cu lumea…

  • Asta poate fi şi sfârşitul, îmi tăie celălalt elanul. Dar, desigur, puteţi să aveţi şi dreptate. După părerea mea, a colegilor mei şi cred că după părerea oricărui medic, Poolo trebuia să fi murit de mult. El face excepţie şi în privinţa asta. Nu ştiu de ce, în vreme ce-mi spunea acest lucru, profesorul zâmbi.
Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.