În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Poolo murea, dar mintea îi lucra impecabil în continuare. A mai vorbit îndelung şi l-am mai auzit evocându-l pe elefantul rege, Vibol.
Nici Dumnezeu nu poate trage la nesfârşit, îmi aminti, gândindu-mă la „Oboseala lui Dumnezeu” descrisă de Eliade. Şi îmi mai aminti de cuvintele lui Poolo, care declarase mereu că unica invidie pe care a simţit-o a fost faţă de cei care au fost sănătoşi o viaţă întreagă, singura condiţie care-ţi permite să reuşeşti în toate. Întotdeauna am pus această frază pe seama ipohondriei sale, dar până la urmă tot el avea să aibă dreptate.
Îl priveam şi încercam să-l recunosc de sub ţepii crescuţi peste obrajii săi care niciodată n-au părut atât de pungiţi. Ştiu că m-am şi întrebat dacă nu cumva a început să-i crească pielea de când stătea întins acolo în spital, în vreme ce oasele i-au rămas neschimbate o altă formă de dispariţie stranie, una la care nu m-am gândit până atunci, una care…
Şi cu prostiile astea am pierdut o parte dintre ultimele cuvinte ale lui Poolo. Oricât mă străduiesc să-mi amintesc, nu ştiu ce a mai spus. Vorbele au trecut pe lângă mine.
A adormit din nou, am sunat şi a venit medicul care mai fusese o dată, cel care i-a luat pulsul. M-am întors în camera de gardă şi m-am lăsat servit cu o cafea. După o jumătate de oră am plecat acasă şi, abia ajuns, mi s-a telefonat că Poolo a murit.
*
Apoi, brusc, „banda” a început să se rotească înfiorător de rapid şi senzaţia asta a durat destul de mult. De parcă cel ce a căutat până atunci ceva anumit ar fi găsit în sfârşit ceea ce căuta şi acum se grăbea să dea banda îndărăt, derulând-o până la început. Opririle pe care le făcea erau tot mai scurte şi parcă tot mai puţin legate unele de altele, parcă tot mai întâmplătoare. Întâlnirile cu Poolo fură depăşite în sens invers şi ai ajuns să-ţi aminteşti de unele dintre puţinele seri petrecute în prezenţa lui Şerban Dan, de ciudăţeniile acestuia, ciudăţenii atât de reale şi totodată atât de necomentate în comparaţie cu excentricităţile lui Poolo, care parcă nici nu erau cu atât mai… Ţi-ai amintit de fragmente din propria ta tinereţe, amintiri amestecate cu fapte de care nu mai puteai fi sigur că ţi-au aparţinut atunci sau că ţi-au aparţinut întocmai. În lungile pauze dintre aceste scurte secvenţe care nu-ţi mai apăreau nici pe departe atât de „totale” cum se întâmplase înainte, atunci când până şi senzaţiile colectate cu cei mai obscuri senzori reveniseră întru totul −, în vremea în care „banda” se derula cu viteză, ai început să cauţi fisuri în ceea ce tocmai ţi se înfăţişa înaintea ta, adică ceea ce credeai că ai trăit „atunci” cu adevărat şi ceea ce s-a adăugat prin mixaj. Ai făcut aproape instinctiv acest lucru şi ai sfârşit printr-o neîncredere cvasigenerală, sentiment care ai simţit mereu că nu-ţi făcea câtuşi de puţin bine, aşa că ai renunţat, asistând pasiv la proiectarea acestui film atât de vechi şi plin de fisuri. (Ceva se întâmplase totuşi, limpezimea imaginilor se strica tot mai mult.)
Ai deschis ochii. Adică i-ai întredeschis. Doctoriţa şedea lângă tine şi te privea. Ai simţit tot timpul prezenţa ei, dar acum, când ai văzut-o, n-ai putut remarca decât două lucruri: de unde a apărut scaunul de lângă fotoliul tău şi unde este lănţişorul subţire cu care te-ai obişnuit s-o vezi la gât?
Ai lăsat pleoapele să-ţi cadă la loc. Pe terasă era animaţie. Probabil că vă aflaţi la ora în care trebuia întrerupt experimentul. Aveai senzaţia că te afli în apartamentul unui muribund: lume multă, acolo unde de obicei nu se pătrundea decât cu greu, discuţii în şoaptă, grupuri cu feţe grave. Nu erai sigur că ai văzut toate astea atâta timp cât ai stat cu ochii întredeschişi, dar ştiai cu precizie că acesta era tabloul din jurul tău. Tabloul? Un tablou, într-adevăr, un tablou asemănător cu compoziţiile vechilor maeştri, compoziţii ticsite de bătrâni ca tine, cugetând adânc pe un petec de pânză aflat în apropierea ramei, în timp ce în centru se întâmplă cine ştie ce minune de care ei par să fie copleşiţi chiar fără a o privi.
iele.
