În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –ENERVANT(…) adică Vocalize în si bemol minor. Apărută la Editura Junimea în 2020
49.
Abia a apucat Portal să spună câteva vorbe că Miky începe să latre. Furibund! De data aceasta, câinele îl încurcă pe Maestru: Miky, ridicat pe labele din spate și sprijinit pe grilajul porții, îi latră pe jurnaliștii care s-au apropiat acum cu aparatele de filmat de clădire. Cine i-a dat drumul dulăului în curte? Cu lătratul lui, acoperă vorbele lui Edi. „În mod sigur, tehnica de azi le va permite jurnaliștilor să elimine bruiajul câinelui, se încurajează Gustav. Astăzi există filtre acustice performante!” Doar că lătratul îl sperie pe Edi, care se oprește din vorbit, chit că Maestrul îi tot face semne să continue. Până la urmă, Gustav trebuie să se întoarcă la poartă, să ia câinele și să-l ducă în casă.
Edi reia „varianta falsă” și povestește că este trimisul fostului guvern din Paraguay interesat de a obține o filială a multinaționalei SABOLA pentru a pătrunde și în țara noastră, că noul guvern vrea același lucru, dar cu alți reprezentanți, că, de fapt, nu se dorește o participare reală, ci doar un paravan pentru niște activități… pentru cu totul alte activități, doar plasarea aici sub acest paravan a noilor reprezentanți fiind scopul urmărit.
Maestrul își ia privirea de pe floarea de cactus, dă din cap: „OK”. Apoi, îi face semn să scrie „varianta reală”. Dacă pentru „varianta falsă” lui Edi nu i-au trebuit decât câteva clipe pentru a născoci ceva, pentru „varianta reală” ezită cu pixul în mână. „Păi, ai tot vrut să vorbești cu mine! Acum ai ocazia!” îi scrie Maestrul și întinde carnetul și pixul înapoi. Edi scrie două cuvinte și se oprește din nou. Gustav se uită la ceas: cinci și unsprezece minute! Edi stă cu pixul în mână și cu ochii pierduți. Gustav se uită la ceas: cinci și douăsprezece minute. Enervant! Edi nu se hotărăște ce să scrie. „Individul ăsta nu știe decât să mintă, adevărul este un teritoriu necunoscut pentru el” gândește Gustav. „Înseamnă că și ceea ce-mi va deconta drept <varianta reală> tot minciună va fi. Probabil că acum alege ce minciună să scrie!”. Cinci și un sfert! Edi stă cu pixul în mână și cu ochii pierduți. „Gata! Pe mine să nu mă mai cauți niciodată!” spune Maestrul, înșfacă carnețelul și pixul, le bagă în eleganta servietă samsonite și pornește spre poartă. „Tu n-ai decât să rămâi aici până ce o să vină câinele să te mănânce!”. Ca trezit din transă, Edi se ia după Gustav. Pe stradă, abia trag ușa după ei și Miky apare din nou în curte, dă din coadă, vine în viteză și se postează pe labele din spate și cu cele din față pe grilaj.
„Probabil că nici nu există o <variantă reală> în ceea ce spune Edi. Nici acum și niciodată!” gândește Maestrul și pare că nici nu vede armata de jurnaliști care-l înconjoară. De parcă aceia nici n-ar fi de față. Se oprește o clipă, crezând că va da o declarație, este imediat prins între microfoanele ce i se întind gata să-l lovească în figură, dar Doctorul Propp nu-și aprinde decât o țigară, își pune tacticos bricheta – și ce brichetă! – în buzunar și pleacă mai departe. Maestrul planează într-adevăr pe deasupra lumii! Își face cu greu pârtie și are noroc văzând un taxi venind claxonând pentru a putea trece. După ce urcă, îl mai vede pe Eduard Portal discutând cu reprezentanții presei. „I-a venit inspirația!” Cu mașina, drumul până la Cabinetul de Avocatură Doctor Gustav R. Propp nu e mai lung de cinci minute. Vreme suficientă ca Maestrul, căruia rotițele creierului se învârt atât de repede, să analizeze ultimele evenimente. Pe care diseară le va trece în caiet în culorile distinctive. Deocamdată, telefonul mobil vibrează fără încetare. Tâmpeniile pe care le-a emis Edi cu voce tare sunt atât de deochiate încât, dacă au fost recepționate și de presă – și sigur că au fost recepționate și de presă – vor constitui subiectele preferate pentru talk-show-uri tocmai pentru că sunt niște tâmpenii atât de deochiate. Pe lângă ele, ceea ce le toarnă acum domnul Portal va trece aproape neobservat. „Dacă Edi ar fi deștept, acum ar putea emite fără riscuri <varianta adevărată>, întrucât aceasta are șanse minime să nu fie acoperită în întregime de prostiile spuse în chioșcul din curte. Doar că domnul Portal și dacă vrea, nu mai este în stare să spună adevărul.” Cinci minute sunt multe: un timp suficient pentru ca rotițele din mintea lui Gustav să se învârtă pe diferite planuri: unu – când va termina la Cabinet, va trece din nou pe la spital; doi – prostiile spuse de Edi pot fi folosite drept dovezi de dezinformare; trei – Fidelio, care s-a distrat dând drumul câinelui în curte, va trebui pus la punct; patru – de notat prioritățile; (telefonul vibrează în buzunar); cinci – de văzut în mare cine tot sună pe mobil; șase -… Taxiul oprește, Maestrul coboară și fără să se uite nici în stânga și nici în dreapta, își face loc printre oameni și intră în Cabinet.
Sala de așteptare e plină și secretara vrea să-i spună… și domnii avocați Sandici și Benzik vor să-i spună… Și domnul avocat Perce vrea să-i spună. Chiar și Iudith vrea să-i spună… „Unde e Relu?” întreabă Maestrul. Imposibil să primească un răspuns pentru că mai mulți clienți, unii „care-l așteaptă de dimineață” vor să-i spună… Mai mulți muncitori (probabil trimiși de Primărie) reușesc cu greu să pună în ordine Cabinetul și să înlocuiască mobila distrusă. (Printre ei, și geamgiul devenit și el „omul de încredere al Maestrului. Păi, dacă și geamgiii au probleme…” Maestrul nu vede pe nimeni, intră în încăperea sa, se așază la birou, își aprinde o țigară și o sună pe secretară. Aceasta își face apariția împreună cu bătrânul Perce.
– Vreau să vorbesc cu doamna secretară, îi spune bătrânului său colaborator, dar acesta, în loc să iasă, îi întinde o hârtie. Bătrânul avocat Perce este un personaj extrem de disciplinat – „Perce reprezintă disciplina în persoană” – de aceea a și rămas de atâția ani în grațiile Doctorului Propp; cu atât mai neobișnuit este că, de data asta, nu percutează la vorbele șefului și rămâne cu mâna în care ține hârtia întinsă spre Gustav. Care bineînțeles că se enervează, lucru cu atât mai neplăcut cu cât tocmai s-a liniștit în cele cinci minute petrecute în taxi. „Astăzi este o zi cu adevărat nebună!” își zice și ia hârtia care i-a fost întinsă: este un fax trimis de Ministerul Afacerilor Externe prin care i se cere Maestrului Doctor Gustav R. Propp să trateze cu toată seriozitatea intenția „unei țări din America de Sud” în ceea ce privește dosarul SABOLA. Ambasadorul acreditat în acea țară va fi rechemat de urgență pentru consultări, iar în Centrală s-a constituit o comisie specială pentru analiza acestui caz. Domnul Doctor G. R. Propp va trebui să țină cont de concluziile acelei comisii. Avocatul Perce rămâne într-o poziție care-l arată cât este de preocupat: când îți vine un asemenea fax chiar de la Guvern, lucrurile trebuie luate foarte în serios. Așa ceva nu este un lucru uzual într-un loc unde ai de a face în special cu tot felul de mici și mari infractori aflați la strâmtoare. Cu atât mai de neînțeles i se pare bătrânului profesionist că șeful, după ce parcurge în fugă documentul, îl pune pe birou, își mai aprinde o țigară și chiar și zâmbește. „Șeful a devenit și mai celebru cu cele întâmplate azi, dar să nu care cumva să devină prea sigur pe el!” își spune Perce și iese, în sfârșit, din încăpere.
– Pe scurt! o solicită Maestrul pe secretară să-i dea raportul. Femeia scoate un caiet și începe să-l informeze cu cele petrecute în lipsa lui. Pe scurt! repetă șeful, nu vezi câtă lume e afară? Secretara se uită pe notițele ei și Gustav nu are răbdare până se hotărăște ea ce să-i relateze. Ia și tu o țigară omenească și stai jos! Până ce femeia își aprinde țigara primită, șeful îi smulge caietul și parcurge în viteză cele patru-cinci foi pline de ștersături. Și secretara Maestrului Doctor Gustav R. Propp îi este o colaboratoare veche și foarte conștiincioasă. (Știindu-se că ești colaboratoarea Dânsului, ai un statut ce-ți permite să deschizi aproape orice ușă. Plus că retribuțiile la Casa de Avocatură Doctor Gustav R. Propp sunt incomparabil mai mari ca la orice concurent! Așa că nu numai secretarele, ci toți angajații își apără cu fidelitatea nețărmuită locul.) Bine, spune șeful și adaugă cu cerneală roșie numele avocaților care să se ocupe de cazurile notate. Peste două spețe taie cu cerneală neagră: Ăstora le spui că, din păcate, deocamdată nu avem locuri. (Pe Maestrul Doctor Gustav R. Propp nu poți să-l duci atât de ușor: cele două cazuri îi privesc pe romii din „tabăra adversă”, doar că și-au schimbat titularii. Spune-le că mă voi ocupa negreșit de ei, după ce se finalizează primul caz de pe rol. „Locotenent- colonelul Rodriguez” și „doctorul Waiss”, care până cu doar câteva ore înainte aveau prioritate, sunt și ei amânați! Mâine ce înfățișări avem?
– Păi, așa cum ați văzut, mâine sunteți invitat în capitală pentru comisia de la Externe.
– Mă mai gândesc dacă să mă duc sau nu. Bine, câte cazuri avem mâine?
Secretara îi spune și Maestrul îi dictează cine să intre în sală, în caz că el va fi plecat. Oamenii trebuie să găsească motive de necontestat pentru amânări. Cu excepția speței Roth versus Banca REBINO & FIII. Tâmpenia asta trebuie să se termine odată, așa cum am promis. (Doamna, care nu intervine niciodată în munca soțului, l-a rugat pentru acest caz, fiind prietena cea mai bună – de mică – a soției domnului Tumberstein, atât de spiritualul director adjunct al băncii. „O singură dată te rog și eu!”) Perce știe exact ce are de făcut. Bine, acum lasă-mă să văd, în sfârșit, cine m-a tot sunat pe mobil. Secretara insistă că mai mulți solicitanți vor neapărat să-i vorbească personal Maestrului.
– Tu nu vezi că n-am timp?
– Oamenii ăștia așteaptă de dimineața. Unii au venit de departe.
Gustav știe că fiecare om angajat al Cabinetului său vrea și trebuie să mănânce o pâine cât mai albă. Asta-i și face să fie mulțumiți și… și fideli. „E limpede că și doamna secretară are protejații ei!”
– Bine, dar în niciun caz jurnaliști!
– Sunt doar oameni cu probleme care…
– Bine, să vină fiecare cu avocatul de caz. Dar peste zece minute, cât îmi verific și eu telefonul.
50.
„O veste rea îl face urât și pe solul cel mai frumos” a scris Goethe în Faust. Maestrul habar n-are dacă „locotenent-colonelul Rodriguez” este urât sau frumos, dar mesajul transmis îl face de-a dreptul nesuferit, ceea ce nu poate decât să enerveze. În timp ce „doctorul Waiss” îi trimite un SMS prin care-l felicită pentru prestația de la conferința de presă, „locotenent- colonelul” îl previne să fie foarte atent, „să nu se joace cu focul!” și să țină cont că nimeni nu este de neînlocuit. („De neînlocuit” nu înseamnă retragerea mandatului de reprezentare, înțelege Gustav, „în acest context cu mize atât de mari, <a fi înlocuit> înseamnă <a fi făcut dispărut!>. Iar complimentele și urările transmise familiei Doctorului Gustav R. Propp reprezintă și accentul pe Doamna și pe cei doi copii.) În mod firesc, Maestrul se enervează. Înainte de a-i răspunde infamului, își dă deama că nici „doctorul Waiss” nu e mai binevoitor, chiar dacă poartă mănuși. „Doctorul Waiss” îl felicită, dar îi sugerează și ce să facă în continuare, sugestii ce par mai degrabă porunci ultimative. Gustav vrea să le răspundă amândurora, dar a învățat că nu e recomandabil să acționezi la primul impuls, mai ales dacă acest impuls apare într-o stare de nervi. În rest, apelurile nepreluate sunt, pe de o parte, de la diferiții clienți care încă nu au înțeles că pot lua legătura cu Maestrul doar prin secretară. N-au înțeles încă, dar vor avea tot timpul să înțeleagă! Pe de altă parte, sunt apelurile și SMS-urile de la membrii familiei, Doamna îl asigură că se simte bine și-l roagă să nu-și facă griji pentru ea, Isabel – Antigona i-a scris un mesaj lung, pe care nici nu are timp și nici nu are chef să-l citească („Oamenii trecuți de prima tinerețe rar dobândesc abilitatea de a scrie curent pe telefon, nu și Antigona, care nu pierde nici o posibilitate de a-și difuza toate monologurile!”), de la Monica („Toată obstetrica te-a urmărit cu sufletul la gură. Femeile nici măcar nu și-au luat timp să nască, medicii și personalul nici atât! Ai fost celebru, dar acum ai devenit un adevărat erou!”), chiar și Fidelio i-a trimis un mesaj (primul mesaj pe care i l-a trimis vreodată) „Toată școala te iubește: cât ai dat tu spectacol, nu s-au mai ținut cursuri!”. Se pare că doar domnul Lutzi, tatăl socru, a înțeles că ginerele său nu se află doar într-o idilică grădină cu flori: „Felicitări! Dar ai mare grijă!”. Domnul Lutzi, își zice Gustav, este singurul personaj din familie care nu vorbește decât atunci când are ceva de spus, iar când are ceva de spus, acel lucru merită atenție. Gustav începe să clocotească: domnul Lutzi nu este un tip panicard, dacă și el este îngrijorat… Seara, în liniște – dacă va avea cât de cât liniște, adică dacă nu va fi conturbat – va trebui să recapituleze cu creionul în mână această zi, să stabilească și să noteze prioritățile concrete urgente cu carioca neagră subliniat, prioritățile probabile cu carioca albastru închis subliniat și prioritățile puțin probabile cu carioca albastru închis nesubliniat. Și – oho! – acum chiar că are parte de nespus de multe priorități! Se uită la ceas: e cinci și patruzeci și opt de minute. Aproape șase! Va trebui să mai treacă și pe la spital. Până una-alta, le răspunde „locotenent-colonelului Rodriguez” și „doctorului Waiss”. La amândoi același lucru. „Eu nu-mi fac decât datoria spre binele celor ce m-au mandatat. Putem oricând să întrerupem colaborarea, dar nu cred că acest lucru ar fi în favoarea scopului urmărit…” Secretara bate la ușă, îi arată ceasul (ca și cum ar pune că au trecut cele zece minute) și întroduce în încăpere o pereche împreună cu avocatul Benzik. Maestrul le face semn să ia loc, secretara iese și el își continuă mesajul: „… Așa cum ați subliniat, nimeni nu e de neînlocuit, dar înlocuirea este întotdeauna însoțită de riscuri. Pe care le las pe Dumneavoastră să le apreciați. În ceea ce mă privește, după cum desigur știți, eu nu permit ca să-mi fie cenzurată munca. Cu deosebită stimă, Doctor Gustav R. Propp”.
– Iertați-mă, le spune noilor intrați în biroul său, eu sunt un om bătrân, iar oamenii de vârsta mea se descurcă mult mai greu cu aparatura modernă.
– Da, spune doamna, nepotul nostru de numai șase ani se descurcă mult mai bine la telefonul mobil decât taică-său, iar acesta mai bine decât noi. Dar dumneavoastră, domnule doctor, dumneavoastră nu sunteți deloc bătrân.
Maestrul nu are timp de politețuri, chiar dacă știe că acestea fac parte din joc.
– Să trecem la subiect!
Cei doi sunt părinții unei femei care a fost părăsită de soț și care trebuie să-și crească singură cei trei copii. Părinții ei nu vor decât dreptate, ticălosului pur și simplu nu-i pasă de obligațiile sale, iar mama părăsită nu vrea sau n-are curajul să depună acțiune. Mai grav este că mai mult ca sigur își mai iubește bărbatul, așa că… Maestrul îi lasă să vorbească două minute, apoi îi asigură că au mare noroc pentru că vor fi asistați de maestrul Benzik, un mare specialist în asemenea spețe. Și următorii clienți întroduși de secretară își spun vreme de două minute păsul, după care și ei află că au mare noroc pentru că vor fi asistați de maestrul Sandici, cel mai bun specialist în cazuri ca al lor.
– Dar dumneavoastră… Noi, știți…
– Desigur. În Cabinetul de Avocatură Doctor Gustav R. Propp se lucrează în echipă. Toți ne implicăm în fiecare caz, doar că numai unul dintre noi intră în sală.
– Deci și dumneavoastră?
– Fiți liniștiți, maestrul Sandici cunoaște toate chichițele… Și, desigur, se va sfătui și cu mine.
– Da, spune Sandici, domnul doctor nici nu știm când are timp să studieze toate dosarele, dar, n-o să vă vină să credeți, chiar le studiază pe toate.
Bineînțeles că și următorii află că au un mare noroc: ei vor fi asistați de maestrul Perce. („Omul acesta este o adevărată legendă, îl laudă Gustav, cred că nici nu-și amintește câte spețe asemănătoare a câștigat!” „Treizeci și nouă” spune bătrânul Perce. „Vedeți?”)
La ora șase și optsprezece minute, toți protejații secretarei au aflat ce noroc a dat peste ei pentru că sunt reprezentați de cei mai buni specialiști din… din oraș sau din regiune… sau din țară… ce importanță are? Oricum, sunt cei mai buni specialiști.
În anticameră și în celelalte încăperi se mai lucrează la repararea stricăciunilor. Și avocații mai lucrează. Și stagiarii.
– Merg la spital, spune Maestrul.
Stagiara Iudith se oferă să-l ducă până acolo cu mașina. Și stagiarul Relu va veni cu ei. În mașină vor mai putea clarifica niște lucruri. Într-adevăr, cei doi îi spun ceea ce au convenit din timp să spună, iar Maestrul se gândește la ale lui. Ar fi trebuit să mai ia un calmant înainte de a pleca, dar în viteza asta… Pare atent la cei doi, însă își mai verifică încă o dată telefonul (rămas tot pe „silențios”). Între timp, au mai intrat câteva apeluri nepreluate, dar, așa cum era de așteptat, nici „locotenent-colonelul Rodriguez” și nici „doctorul Weiss” n-au răspuns încă: „Păi, ce? Nu-s de capul lor!”. În schimb l-a sunat directorul spitalului, doctorul Glach. Gustav formează numărul fostului său coleg de școală, dar primește răspunsul „ocupat”. E clar, a făcut o mare prostie că n-a mai luat un calmant: nesiguranța este cea mai mare sursă de enervare, ea te face să nu excluzi ce e mai rău. Mai formează o dată numărul: tot „ocupat”! Acum nu mai e chiar deloc atent la ce-i spun cei doi tineri, care s-au pregătit minuțios pentru discuția din mașină. Acum se simte în grota din copac de unde n-a reușit nici după atâtea zile să găsească soluția de a ieși. Soluția!? Senzația de strâmtoare nu a slăbit în tot acest timp, ci, dimpotrivă, s-a cuibărit și în starea de veghe.
– Rămâneți mult la spital? o aude pe Iudith. Noi vă așteptăm aici și vă ducem și acasă.
– Și transmiteți-i, vă rugăm, Doamnei, multă sănătate din parte noastră, aduagă Relu.
51.
În rezerva unde se află Doamna este prezentă Leonora și bineînțeles și Isabel. „Femeii acesteia numai pe noi îi place să ne toace?!” se enervează Gustav, apoi își întreabă soția cum se simte și dacă are nevoie de ceva, dar o ignoră pe Isabel, care îi spune, desigur, „un lucru foarte important”. Leonora a venit cu apă minerală și compoturi, deși noptiera este încărcată cu sucuri, prăjituri, compoturi, fructe și multe, multe buchete de flori. Soția, evident bine dispusă de atenția care i se dă, după ce-și felicită soțul pentru cât este de admirat de toată lumea, începe să-i relateze cine a vizitat-o, printre care chiar și noua ei prietenă, profesoara de geografie, doamna Budy-Kolbar. „Ceea ce m-a bucurat nespus a fost că Silvia, doamna profesoară Budy-Kolbar, chiar a lăudat-o pe Leonora pentru…” Maestrul are destule pe cap și o întrerupe, spunându-i fetei că e cu o mașină și o poate duce și pe ea acasă, dar Leonora refuză, amintindu-i că e joi, iar dacă e joi atunci de la ora șapte are aerobic. Isabel își ține monologul mai departe, ignorând că nu este luată în seamă de nimeni, că se discută de parcă ea nici n-ar fi de față. Doamna își mai roagă încă o dată soțul să nu-și facă griji pentru ea, mâine i se va da drumul acasă, Gustav o sărută pe frunte și pleacă fără să o salute și pe Isabel. (Altădată aceasta ar face mare caz de un asemenea afront, de data asta e prea preocupată să descrie pregătirile pentru ziua de sâmbătă, „când toți ai casei vor avea fericitul prilej de a vedea și de a sărbători pe cea mai nouă membră a familiei”. „Prostia cu atribuirea titlului <cetățean de onoare> va avea loc tot într-o sâmbătă, dar parcă abia peste două săptămâni, își spune Gustav. De ce n-au putut să coincidă cele două evenimente, paranghelia cu venirea acasă a celei de a treia nepoate și festivitatea de la Primărie? Ar fi scăpat de una dintre ele sau, scuzându-se și la Monica și la Primar că <nu poți fi în același timp în două locuri diferite>, ar reuși să evite ambele corvezi! Dar bineînțeles – bineînțeles! – nu are un asemenea noroc și va trebui să le îndure – zâmbind! – pe ambele!” Cum să nu te enervezi?)
Înainte de a părăsi spitalul, Gustav urcă la biroul directorului, dar acesta e deja plecat, va reveni mai târziu să vadă proaspeții operați, îi spune secretara, care este acum în cunoștință de cauză cu statutul vestitului Maestru Doctor Gustav R. Propp. Acesta o întreabă dacă nu știe ce a vrut Glach de la el și secretara – care e la curent cu tot ce se petrece în cadrul orizontului ei atât vizual, cât și auditiv, ca orice secretară – îi spune că Domnul Director a vrut să-i transmită personal că pacienta se află în afara oricărui pericol. Dar de unde leșinul din cabinetul stomatologic? mai vrea să știe soțul. În loc de răspuns, secretara nu se poate reține să nu spună că Doamna nu „manifestă decât <simptome de preabine>, așa cum au, din când în când, soțiile răsfățate din lumea protipendadei” și că rezerva dânsei a devenit salonul de întâlnire al acestor femei. „Eu am avut de lucru, păi, vedeți să sunt aici și la ora asta, așa că nu am găsit și vremea să număr câte vizitatoare a avut. Parcă Doamna nici nu ar fi la spital, ci la… la un club!”.
În fața intrării, stagiarii îl așteaptă cu speranța de a putea discuta ce-i doare măcar în mașină cu șeful: ei îi vorbesc tot drumul, s-au pregătit în amănunt pentru ce să-i spună. (Dar Maestrul intervine doar cu câte un „da”, cu un „evident!” sau cu un „ca să vezi…”, însă, de fapt, este preocupat de o revelație: probabil din pricina zilei atât de aglomerate, coșmarul cu scorbura tot mai îngustă parcă nu l-a terorizat decât în automobilul lui Iudith și, iată, acum tot în automobilul lui Iudith își face din nou apariția scorbura. Dar nu și soluția de a ieși din ea! Soluția! Așa că nu-i prea ascultă pe cei doi stagiari, ci se întreabă ce legătură o fi între un vis de acum cinci zile și această mașină.)
De obicei, Gustav e nemulțumit că pierde prea mult timp cu deplasările dintr-un loc în altul, mai ales că nu și-a luat răspunderea unui carnet de șofer, astfel încât sau merge pe jos sau e la dispoziția altora, dar acum drumul de la spital până acasă i se pare prea scurt pentru a-și putea clarifica gândurile. Spaima din scorbura tot mai îngustă îi provoacă panică, frica de situația fără ieșire, groaza de ce i s-ar putea întâmpla, groaza din anticamera spaimei de moarte. Față de aceasta, față de moarte, cum am spus, și-a construit o teorie, așa cum Doctorul Propp are teorii pentru toate problemele importante ale vieții, teorie pe care o reia din nou: moartea nu ar fi decât un somn adânc; somnul adânc este odihnitor; somnul odihnitor te izolează de toate neplăcerile, de toate cauzele enervărilor; el te reface pentru o nouă zi, iar fiecare nouă zi este și o nouă viață; când suntem obosiți abia așteptăm somnul binecuvântat; dacă somnul este ieșirea din cotidian, din enervări, dacă îl așteptăm fără să ne fie frică de el, ba, chiar îi simțim lipsa dacă nu vine, atunci de ce ne este așa frică de moarte?…
Iudith înjură birjărește un șofer care a luat-o la dreapta, fără să semnalizeze. (La volan, toți devenim irascibili, chiar ordinari, până și o ființă atât de delicată ca Iudith.)
… modul cum privește Doctorul Propp problemele existențiale este la fel de rațional cum se raportează la orice problemă ce-i iese în cale (sau la orice problemă ce i-ar putea ieși în cale). Dar, așa cum n-a găsit încă – nici după aproape o săptămână – Soluția ieșirii din coșmar, așa nu a găsit încă nici acceptarea senină a morții: în primul rând, pentru că somnul nu este întotdeauna senin, iată chiar coșmarul din care încă n-a reușit să iasă… Or cum să aștepți cu inima ușoară intrarea într-o asemene situație? În al doilea rând, faptul că ți-e teamă că moartea te desparte de tot și de toate, de bucuriile, de planurile, de apropiații și de singura ordine, deși această despărțire nu este mult diferită nici în starea din somn, când, de asemenea, te desparți de trecut, de cei apropiați, de lucrurile tale dragi și de „singura ordine”, fără a rămâne conștient că le vei mai recăpăta… Și, atunci, de ce aștepți somnul mai mult decât moartea? În al treilea rând, pedeapsa aplicată oamenilor constă tocmai în despărțirea lor silnică de apropiați, de lucrurile dragi, de singura ordine, fie că vorbim despre pedeapsa deportării, de pedeapsa cu închisoarea, de pedeapsa capitală – toate nefăcând decât să te izoleze, să te scoată din viața cu care te-ai obișnuit și cu libertatea (posibilitatea) de mișcare. Ori nici în somn nu se petrece altceva, și somnul te izolează și nici visul nu te lasă să acționezi cum dorești. Și, atunci, de ce nu ne e frică de somn, dar de moarte da? În al patrulea rând, toate aceste considerente sunt valabile doar pentru somnul lin și nu pentru coșmarul, unde…
Iudith oprește mașina în fața reședinței Avocat Doctor Gustav R. Propp. Maestrul face un gest neașteptat și își invită stagiarii în casă, dar, deja aproape în același timp, se înfurie pe el însuși: faptul că a vrut să fie politicos contravine flagrant oboselii și perspectivei de a mai lucra până târziu. „Este exact la fel de neînțeles pe cum am intrat și am tot înaintat în scorbură” își spune și constată din nou că Iudith și Relu îl aduc în coșmar.
Cei doi nu se lasă poftiți de două ori, se joacă și mângâie dulăul care le-a ieșit în cale. „Și atenția aceasta pe care i-o dau câinelui vrea să fie o dovadă a atenției pe care i-o arată stăpânului,” își spune Gustav tot mai enervat că nu știe ce l-a apucat să-i invite în casă pe cei doi stagiari. Însă abia au intrat în curte și, ca din pământ apar iar câțiva reporteri care, de după geamurile mari ale braseriei de vizavi, au pândit toată ziua locația. („Plicticoasă meserie: să stai ore în șir să aștepți”, își spune Gustav, dar tinerii ziariști nu par a fi deloc plictisiți, ba, chiar foarte încântați de ce fac. „Asta tocmai pentru să sunt tineri, își explică raționalul Gusti, au stat împreună băieți și fete, și asta pe banii redacțiilor. Nu văd niciun jurnalist mai în vârstă printre ei. Au lucrat toată ziua, adică au pierdut vremea împreună băieți și fete…”) Miky nu caută explicații logice și-și face datoria: latră și se repede la gard.
În hol, Relu, venit de la țară, vrea să-și scoată pantofii. „Ești musulman?” îl întreabă Maestrul și-și împinge oaspeții în cabinetul său, „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, adică exact acolo unde, abia cu o seară mai înainte, și-a impus să nu mai primească decât foarte puțini aleși. (Deși iarăși: să ai lucruri frumoase și să nu le arăți este la fel de absurd ca situația unei femei ce-și ține minunatele bijuterii în seif și se ferește să le poarte în public. Atunci la ce le mai are?) Bun! Deci, că i-a poftit înăuntru poate fi înțeles: mândria că dispui de un asemenea loc te face să te lauzi cu el. Dar de ce și la ce i-a invitat? Asta e mai greu de înțeles. Pentru Gustav imposibil de înțeles. La fel ca și cu mersul înainte într-un loc ce se îngustează mereu. Da, iată și un om atât de rațional ca Doctorul Gustav R. Propp se lovește de întâmplări ce-i sfidează logica… Momente rare, dar totuși uneori prezente și care te fac să te autoacuzi, lucru ce nu are cum să nu te enerveze
– Cu ce să vă servesc? Iudith ar accepta „câteva guri” dintr-o băutură fină, chit că e cu mașina (la o adică, Maestrul ar scoate-o din necaz), dar Maestrul îi spune că ei nu-i poate oferi nimic alcool, fiindcă s-ar pune în pericol nu numai pe ea, ci și lumea nevinovată din trafic etc. Ție o să-ți aduc un suc. Cafele mai beți la ora asta? Relu, nu, Iudith, da. („Fetișcana asta n-ar refuza nici cianură, numai să-mi facă pe plac… Iudith fără discuție are tot viitorul în față!”) Acum apare o problemă: soția nu e acasă, Leonora e la aerobic, pe Fidelio n-ai cum te baza. N-ai cum să nu te enervezi când constați că iar și iar trebuie să faci mereu totul singur. Ceilalți bineînțeles se oferă, dar tot bineînțeles nu sunt niciodată de față, când ai nevoie de ei! N-ar fi o problemă că trebuie să se ocupe și de servit, dar dacă va merge el însuși să aducă sucul – aparatul de cafea și băuturile se află întotdeauna la îndemână în „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, dar nu și sucul – va trebui să-i lase pe cei doi tineri singuri printre atâtea minunății. Nu că n-ar avea încredere în ei, dar s-au întâmplat atâtea mizerii și printre oamenii aparent cei mai de treabă… Chiar el, Maestrul Doctor Gustav R. Propp, a avut un caz când dintr-un birou, unde timp de unsprezece ani au lucrat împreună doi patroni ai unei importante firme, unul a furat niște documente prin care și-a eliminat asociatul. Dacă n-ar fi avut totală încredere în partenerul său, ar fi împărțit păgubitul aceeași încăpere cu celălalt proprietar al unei firme atât de mari? Plus că erau și rude… Bine măcar că toate documentele sunt de acum în seiful din perete! Și, totuși, de ce dracu` i-a invitat aici? Gustav se enervează din nou. Iese în grabă pe coridor, caută în cămară două sticle de suc (deisigur străine) și, dacă tot e acolo și nu aude muzica la maximum, deschide ușa și la camera lui Fidelio. Băiatul nu e acasă! Întors în încăperea sa de lucru, o găsește pe Iudith stând cuminte în fotoliu și fumând, iar pe Relu în picioare, admirând cotoarele cărților din bibliotecă. „Ăștia doi, oricât ar fi de prieteni, știu și ei că sunt într-un fel rivali. N-ar îndrăzni să facă o porcărie aici în lipsa mea” se încurajează Gustav, dar nu se liniștește de tot la gândul că Fidelio, profitând de lipsa mamei sale, e cine știe unde. Între timp, scoate sticla de rom de Jamaica, cea de whisky Chivas Royal și cea de țuică de prune. Se mai gândește și scoate și o sticlă de lichior de ouă: „Din asta poți să bei și tu un pahărel, dar doar unu, că nici ce-i aici nu-i prea blând” îi spune lui Iudith, care are într-adevăr picioare foarte frumoase, picioare ce se potrivesc cu ambientul atât de rafinat din „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, unde nimic nu este de calitate inferioară.
– Ei, spuneți-mi acum ceea ce ați început în mașină, îi îndeamnă în timp ce manevrează mașina de cafea. Cei doi încep să vorbească, dar amândoi deodată. Pe rând, le cere Maestrul, însă Relu nu ajunge nici să termine prima propoziție când este întrupt: Tu ce vrei să bei?
– Ce beți și dumneavoastră. Relu vrea să continue, dar Maestrul îl întrerupe din nou:
– Noroc, dragilor! Apoi tace, dar în locul lui Relu, încearcă Iudith să vorbească. Gustav ascultă câteva clipe în liniște și gândurile îi zboară, întrebându-se unde ar putea vagabonda Fidelio la ora asta. Ceasul de pe birou – la fel ca și cel de perete – arată ora șapte și treizeci și patru de minute. La ceasul de pe mână nu-i frumos să se uite, când are musafiri. Dar vibrează puternic telefonul din buzunar (rămas tot pe silențios). Îl scoate: și ceasul de pe telefon arată fix aceeași oră. Și, dacă tot a scos telefonul, consultă și agenda: unsprezece apeluri nepreluate și opt mesaje. Iudith vorbește cu însuflețire, deși, printre alte calități rare, simte când duce un dialog sau când nu este ascultată. Printre cei ce l-au apelat nu se află nici „locotenent-colonelul Rodriguez” și nici „doctorul Waiss”. Probabil că șefii lor n-au ajuns încă la o concluzie comună. Nu-și poate reține un zâmbet: deși abia s-au văzut, Antigona l-a apelat de nu mai puțin de patru ori. În schimb, doctorului Glach trebuie să răspundă. „Beți-vă licorile, noroc! și scuzați-mă două minute”. Bea și el și îl sună pe Directorul spitalului. Telefonul răspunde „ocupat”, așa că, în timp ce Iudith își continuă zicerea, Maestrul mai formează încă de două ori numărul lui Glach. În sfârșit, se aude țârâitul apelului. Servus! Spune Gustav, dar nu-i răspunde medicul, ci soția lui Glach. Ți-l dau imediat, îi spune, dar vorbește cu cineva de la spital, unde s-a ivit o problemă neașteptată cu o pacientă. Gustav îngheață: Ce pacientă? Habar n-am, răspunde doamna Glach, una pe care au internat-o abia azi și care… nu știu mai mult. Și Iudith s-a oprit din vorbă, și Relu, care a vrut să continue tace și el. Uite, ți-l dau pe cel care știe mai mult. Servus, îl aude pe Glach, ce faci? Vocea medicului e calmă. Uite, soțioara mea e furioasă că i-am luat aparatul din mână înainte de a apuca și ea să-ți spună cât de grozav ai fost azi. Ai paralizat tot orașul cu conferința ta de presă. Gustav vrea să mai ia un calmant, dar nu în fața stagiarilor. Doamna Glach își recapătă dreptul la cuvânt și îi ține și ea un lung discurs despre cum au recepționat și colegii ei de la bibliotecă transmisiile de pe micul ecran, cum s-au tot certat pe ce canal să se uite, cum… Mulțumesc mult, dar iartă-mă, aș vrea să știu ce-i cu nevastă-mea! Imediat! Uite, iar l-au sunat, cred că tot de la spital. Până atunci…
