În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –ENERVANT(…) adică Vocalize în si bemol minor. Apărută la Editura Junimea în 2020
Secretara îl sună pe interior, rostește parola AFACEREA și e mirată că șeful îi cere să spună că e ocupat. Și dacă sună CHESTIUNEA? Îi spui același lucru! „Mai sunt jurnaliști pe coridoare?” „E plin de ei!” răspunde avocatul Benzik. „Păi, ei n-au văzut știrile de la televizor?” „Probabil… Nu știu… Până una-alta, au năvălit și în Sala 24, când a venit rândul cauzei noastre.” Pentru o clipă, Maestrul își revine, rotițele din capul său se rotesc la fel de repede ca altădată, apreciază aspectele neașteptate aduse de oponenți relatate de Benzik și concluzionează că acestea „pot fi folosite mai degrabă în folosul mandatarului reprezentat de noi!”. Pentru o clipă, Maestrul este iarăși campionul. Campionul cu C mare. „Dar…” „Pentru când a fost fixată următoarea înfățișare?” „Pentru septembrie, după vacanță.” „Bine, până atunci mai e mult. Își notează ceva ca să nu uite, o să-ți spun mai târziu cum o să facem… cum o să câștigăm. Acum avem cu totul alte priorități!” Benzik iese și secretara revine și spune că omul cu AFACEREA insistă și n-o face pe un ton foarte politicos. „Nu? Atunci spune-i să se ducă la dracu!” „Ăștia sunt ca într-o oglindă! Și cei de la CHESTIUNEA au adoptat aceeași atitudine… nouă!” „Atunci, trimite-i și pe ei la dracu!”
Gustav încearcă să se concentreze, dar, de data asta, rotițele din creierul său o iau razna. „Întoteauna un așa-numit fake news este comentat, dat drept o știre reală sau combătută drept o minciună. Acum ne aflăm în același timp în două realități paralele: pe de-o parte, cu ajutorul calmantelor, am dormit toată noaptea și am fost filmat primind și conducând misterioșii oaspeți, pe de altă parte, stau aici de peste o oră și sunt filmat pe aeroport, înconjurat de armata de reporteri. Ciudățenia este că, deși au acces la transmisiunile de pe micul ecran, tot în același timp o gloată de jurnaliști mă pândește și aici! Or, o știre difuzată este răspândită peste tot în timp real. Și, totuși, întotdeauna atât de bine informata mass-media se ignoră pe ea însăși.” Gustav ia telecomanda și butonează: diferitele canale și-au reluat programele obișnuite, doar pe unele, pe burtieră, apare că atenționarea de cod galben a fost ridicată la nivel de cod portocaliu, iar pe alte canale se vorbește deja de cod roșu. Un post local anunță că toate aparatele de zbor au rămas pe sol „până la trecerea urgiei”! Da, dar pe același canal, dar și pe numeroase altele, a fost transmis live, cum a urcat el în avion și cum avionul acela a decolat. „Astea sunt două realități paralele care nu au loc doar în mintea mea. Și alții le percep, doar că fiecare pare să aibă acces doar la una dintre ele. Numai Lutzi pare să simtă că <este ceva ciudat>! Asta mă face să accept că și starea mea de veghe se suprapune peste vis. Dacă aș povesti toate acestea pe canapeaua psihanalistului, specialistul ar trage anumite concluzii, cel mai probabil că m-am țâcnit. Dar eu înțeleg abia acum că n-am găsit de atâta vreme Soluția, soluția ieșirii din scorbură, pentru că sunt și aici și sunt și acolo, însă nu pot acționa de aici asupra a ceea ce este dincolo. Probabil că într-adevăr m-am țâcnit. Bine, acum cel mai înțelept lucru ar fi s-o ascult pe nebună, pe Isabel Antigona, să mă duc acasă și să mă scufund în atmosfera de acolo.” Fiindcă nu înțelege ce se întâmplă, se enervează tot mai tare: până atunci nu a întâmpinat asemenea dificultăți. Punctul lui forte a fost întotdeauna că a știut mai bine decât alții să aprecieze situația în care se află. Iar acum, deodată, nici măcar țigările și nici măcar calmantele nu-l ajută să se orienteze, de parcă s-ar fi rătăcit cu adevărat în miezul pădurii și nu vede un reper după care să găsească ieșirea.
În timp ce-și strânge lucrurile, lui Gustav i se relevă teoria lui Lutzi că odată cu vârsta, tot ce-ți mai dorești e să nu se schimbe nimic în viața ta, știind că toate visurile pe care ți le mai faci sunt fie doar pentru a conserva ceea ce ai, fie doar imaginații a ceea ce ești conștient că n-o să mai ai niciodată. Trece prin prima cameră, se silește să nu-și părăsească gândurile, așa că nu privește nici în stânga, nici în dreapta, nu răspunde la saluturi, nu răspunde la întrebări. Transformat în statuie, nici nu e cazul să interacționeze: nicio statuie nu vorbește decât prin ea însăși. Avocatul Sandici îl întreabă dacă să-l însoțească vizavi la Cabinetul de Avocatură, pe drum ar vrea să discute despre…, bătrânul Perce îi amintește că…, Relu îi aduce un dosar, îl ia fără să-l privească și-l bagă în eleganta servietă samsonite…, un client încearcă degeaba să-l acosteze cu tonul cel mai plângăreț…, și secretara ar vrea să știe unde merge întrucât ea este cea care trebuie să dea relații la numeroșii solicitanți…, statuia nu vede, nu aude, nu răspunde, este abia ora unsprezece – de fapt, este ora unsprezece și trei minute și este știut că Maestrului îi place exactitatea, că o respectă și o pretinde și de la ceilalți – la ora asta Maestrul nu părăsește tribunalul decât doar tot în interes de serviciu…, pe coridor jurnaliștii se reped din nou în jurul său. Brusc, statuia redevine om și îi întreabă pe reporteri de ce se află acolo într-o zi când nu este programat nimic în legătură cu afacerea BOSALA. Un tânăr supraponderal, cu cămașa udă de transpirație și agitând un microfon inscripționat cu sigla unei televiziuni străine, își face auzit glasul peste cel al colegilor și rivalilor săi:
– Cum puteți să spuneți că astăzi nu se întâmplă nimic aici privitor la BOSALA, când tocmai acum zece minute a fost ridicat din cabinetul dumneavoastră domnul Eduard Portal? Puteți să spuneți că acest lucru n-are legătură cu afacerea BOSALA? Și dacă a fost ridicat din cabinetul dumneavoastră, puteți să spuneți că nu este clientul dumneavoastră? De ce a fost ridicat domnul Portal din cabinetul dumneavoastră? Îl reprezentați și pe el?
– Unde ați vrut să plecați cu avionul? întreabă o domnișoară în blugi, după ce se prezintă cum o cheamă și de la care agenție de presă vine.
– Păi, n-ați văzut la televizor că am decolat?
– Ați decolat, dar, din cauza furtunii anunțate, avionul s-a întors. Haideți, nu suntem nici noi copii de grădiniță.
– Într-adevăr, sunteți puțintel mai mari. Puțintel… Drăguți și putințel mai mari. Dar dacă m-am întors, cum de nu m-ați văzut când am revenit? N-ați fost tot timpul aici?
– ??
– Înseamnă că am un coridor subteran, o linie particulară de metrou care leagă aeroportul de biroul meu! Chiar vreți să vă vând baliverne? Dacă ați fost tot timpul aici, cum aș fi putut să revin din aerogară fără să mă vedeți?
– Păi, eu asta am vrut să vă întreb, intervine altcineva.
– Stai, domnule, se revoltă domnișoara în costum de blugi, eu am întrebat unde a vrut Maestrul să plece și n-am primit niciun răspuns. Ați vrut să fugiți?
– Hai, domnișoară, poartă-te ca o fetiță care nu mai e la grădiniță, așa cum pretinzi: dacă aș fi vrut să fug, m-aș fi întors aici? Fii puțin mai logică! Și de ce aș vrea eu să fug?
Maestrul redevine statuie și nu mai răspunde la întrebări. „Deci și oamenii ăștia, care au fost tot timpul aici, m-au văzut pe tabletele lor luându-mi zborul. Dar, în cazul acesta, de ce au mai rămas aici?” Gustav nu vrea decât să reintre în „singura ordine” și-și zice că pentru că în ultima săptămână n-a avut nicio clipă această liniște îl face să fie atât de nervos. Și, mergând spre casă, își amintește că nici acolo n-o să fie cu nimic mai bine: din câte a auzit la telefon în convorbirea cu Lutzi, acasă îl așteaptă soția, Isabel și parcă a auzit și alte voci. Va trebui să facă multă conversație, va trebui să le explice povestea cu oaspeții din timpul nopții și cea cu plecatul cu avionul, lucruri pe care nu și le poate lămuri nici sieși. Mai bine ar fi rămas în cămăruța sa de la tribunal, unde secretara și bătrânul Perce l-ar fi ferit de intruși. Gustav știe asta, știe și ce-l așteaptă acasă și totuși merge acasă. „Mai lipsește doar răsuflarea grea în ceafă a celui ce mă urmează în scorbură!” își spune și brusc începe să plouă. Întinde pasul, tribunalul nu e departe de reședința Avocat Doctor Gustav R. Propp, dar cu cât se grăbește mai tare, cu atât se întețește și ploaia. „Urgia de cod roșu” anunțată de meteorologi bântuie nu numai sus, în văzduh, potopul se lasă și peste oraș. Oamenii se adăpostesc prin porți și sub streșini, cerul e tot mai negru, doar Gustav nu este deranjat de furtuna ce-l udă din cap până în picioare. Parcă nu simte nici apa și nici vântul tot mai nervos. Mai are doar o stradă de parcurs. Întotdeauna, tot răul conține și un bine, când va ajunge acasă, va avea cea mai bună scuză să se retragă în baie, să facă un duș, să-și schimbe hainele. Ceilalți n-au decât să discute ce vor. Mai câteva zeci de metri! Își dă seama că nu-l deranjează nici amenințările celor de la AFACEREA și nici cele ale celor de la CHESTIUNEA, nu-l deranjează nici că habar nu mai are pe ce lume este, în vis, la aeroport, în camera lui de la tribunal sau în toate acelea în același timp, acum – și întotdeauna! – prioritatea numărul unu este „singura ordine” și nici tunetele și fulgerele nu-l pot abate de la acest țel, singurul pe care vrea să-l atingă.
Încă două case, încă una, intră în vilă, Miky nu-l întâmpină ca de obicei – probabil că stă ghemuit sub o masă de frica tunetelor – totuși în hol îi sare în față și se lipește de cracii uzi ai pantalonilor stăpânului. E bine! Miky face parte din „singura ordine”. Gustav se oprește o clipă, mângăie câinele și ciulește urechile: ar trebui să audă vocile celor pe care-i bănuiește că ar fi în casă, nu aude nici măcar glasul surescitat al Antigonei. Intră în salon, televizorul este în funcțiune, dar cu sunetul moderat. În rest, nimeni.
56.
Ar trebui să se bucure, dar nu se bucură! Din străfunduri îi apar veșnicele-i temeri: unde au dispărut cu toții? Rotițele din creierul lui Gustav se rotesc din nou cu repeziciune: copiii sunt – probabil!? – la școală, dar ceilalți? Soția venită de la spital ar trebui să fie în pat sau măcar în casă. Nu e nici în dormitor! Iar ceilalți? Să fi plecat cu toții pe furtuna asta?! Să fi plecat unde pe ploaia asta? Își dă seama că el însuși este leoarcă, începe să-i fie frig, ar trebui să se schimbe imediat și să intre sub duș, dar cum poate să facă toate astea când nu știe ce-i cu ai lui? Vila are o mulțime de încăperi, le străbate în goană. Cu Miky după el. Cu inima cât un purice, fuge la camera sa de lucru, la „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, răsuflă ușurat, ușa e încuiată, scoate cheia, înăuntru pare să nu fi fost nimeni, iese până și în curte, ploaia cade în rafale, în spatele casei este filagoria, nici acolo nu e nimeni, reintră în casă și mai face un tur al tuturor încăperilor cu câinele alergând după el. Strigă. Niciun răspuns, doar picăturile căzând cu zgomot pe pervazurile ferestrelor. Își aduce aminte de amenințările celor două tabere implicate în războiul BOSALA, nu le-a dat atenția cuvenită, deși știa cine se află în spatele lor. N-a plecar nici în capitală la cererea Ministerului Afacerilor Externe. Acum își imaginează răpiri ca în filme, parcă îi și vede pe ai săi legați fedeleș într-o dubă gonind spre niciunde. Câteva secvențe din serialele aproape identice – la care i se tot uită familia – îi torturează memoria, secvențele văzute, dar cu chipurile alor săi. O clipă, o singură clipă, îi vine să râdă văzând-o pe Isabel – Antigona cu un căluș în gură, neputând să-și recite monologurile. Rotițele din creierul său se mișcă la fel de repede ca de obicei, dar se rotesc în gol.
Telefonul lăsat pe mute vibtrează în buzunarul pantalonilor leoarcă, numai de apeluri tâmpite nu are acum nevoie, parcă ghicindu-i gândurile, telefonul vibrează și mai enervant. Îl scoate. Telefonul este ud și el, mare minune că mai are puterea de a vibra.
– Alo?
– Unde ești, iubitule? Te-am tot sunat!
– Sunt acasă.
– Așa devreme?!
Se uită la ceas, într-adevăr nu e încă nici douăsprezece.
– Așa devreme!
– Te-ai și întors?!
– De unde să mă fi întors?
– Păi, că te-am văzut cu toții când ai plecat. S-a dat la televizor. Ne-a fost frică… am tremurat când am auzit de codul roșu și tu în avion… Dar ce-i cu tine? Tremuri?
Tremură într-adevăr.
– M-a plouat. Dar voi unde sunteți?
– Bine că ești întreg! Nici nu știi câte griji ne-am făcut… S-a anunțat că… Antigona, după bunul ei obicei, i-a zmuls aparatul din mână soției. Nu, Antigonei nu-i poate pune nimeni căluș!
– V-am întrebat unde sunteți!
– Am ieșit după cumpărături pentru mâine. Ce? Ai uitat?!
Gustav șterge telefonul cu prosopul, apoi aruncă toate hainele de pe el. Tremuratul nu numai că nu încetează, ci devine tot mai violent. Gol pușcă îi e și mai frig. Clănțănind din dinți, dă drumul apei, dar prima rafală e rece. Amețește. E frică să nu cadă. Auzi atâtea cazuri de fracturi întâmplate în baie… Pe gresia udă au alunecat chiar și destui oameni fără să fi amețit în prealabil. Se uită la faianța de pe peretele… care se mișcă, vine tot mai aproape.
Când își revine, este întins pe jos și tremură și mai tare. Își mai aduce aminte doar că s-a uitat la cele două patrate de faianță repuse la locul lor de meșterul casei. Le-o fi pus prea tare dacă au venit spre fața lui Gustav… Apa curge din duș. Se poate scula? Aude glasuri. S-au întors ai casei. Și ei aud probabil apa curgând în baie, dar nu vor să-l deranjeze. Cât o să-l lase așa, prăbușit pe jos? Cu multă precauție se ridică în șezut, apoi merge la duș. Acum apa e fierbinte. Enervant! Se frige intrând cu mâna la robinete pentru a potrivi temperatura și e gata să mai cadă o dată. A leșinat? Cât o fi stat pe jos? Sub jetul cald, tremuratul i se mai potolește. Dar încă nu de tot. De afară, chiar acoperind și zgomotul apei, se aud voci vesele. Gustav reîncepe să tremure, se simte singur și trădat. El captiv în scorbură și ceilalți distrându-se afară! Dacă nici familia nu participă la problemele sale… Foarte enervant! Chiar și acum? Acum când are probleme de tot soiul! Probleme mai adevărate ca oricând. Secvențele din film nu i-au revenit din memorie fără legătură cu realitatea! Și nebunia cu plecatul cu avionul, și nebunia cu oaspeții din noaptea trecută, și atâtea lucruri de neînțeles… și fiind de neînțeles, sunt și nerezolvate… poate chiar nerezolvabile. Și faptul că da, că ar putea fi o țintă pentru motive ce-l depășesc…, circumstanțe internaționale! Cu ăștia nu te joci! Ăștia n-au Dumnezeu! Așa că nu numai el este ținta, ci întreaga familie! Bine, familia n-are habar, dar ar trerbui să simtă cât de cât gravitatea situației. Aude și vocea lui Lutzi. Măcar socrul, poate singurul om cu o minte sănătoasă din toată familia, și Lutzi râde cu poftă! Nici el nu simte nimic! Oare copiii au venit și ei de la școală? Cât o fi ceasul? Nu-i vine să iasă de sub duș, deși nici aici nu se simte mult mai bine. Și-a aruncat hainele ude peste tot… Chiar și ciorapii și chiloții! Unde? Cu străini în casă, asta îi rănește grav intimitatea! Bine măcar că are în baie un halat în care să ajungă la șifonier. Privește în jur. Are un halat? Unde? Nebunia asta că totul trebuie mereu spălat! Măcar prosopul de baie e la îndemână. Iese de sub duș, se șterge prelung, mai privește încă o dată la cele două bucăți de faianță de care s-a lovit înainte să cadă. Cel mai enervant este că va trebui să defileze doar în prosop printre toți cei ce se simt atât de veseli în casa lui. Casa lui? Mai e ceva al lui? Păi, de o săptămână întreagă în „casa lui” n-a mai încăput nici „singura ordine”! Atunci mai putem vorbi de „casa lui”?! Printre cine va trebui să defileze în ținută de senator roman?
Într-adevăr, apartamentul e plin de lume. Iar el, învelit doar în prosop, trece prin sufragerie pentru a-și putea lua haine uscate din dresing. Trecând printre ei doar învelit în prosopul de baie, el care n-a fost văzut niciodată de străini decât în haine decente, se simte umilit. Foarte umilit. O asemenea scenă poate să rămână în subconștientul acestor oameni și să-i distrugă tot prestigiul. Să-i dărâme soclul statuii. Se simte umilit fiindcă nu știe că, de fapt, este privit asemenea unui împărat roman traversând mulțimea. Așa că încearcă să ajungă cât mai repede în dormitor, mai ales că sunt de față și oameni despre care nu știe cine sunt. Nu știe sau numai nu-și amintește? Ia atitudinea de „statuie”, nici măcar nu salută, nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, numai să iasă din sufragerie. (Că așa a spus și profesorul Șorban, „dacă se va trasforma într-o statuie, o să se poarte ca o statuie, adică n-o să mai aibă sentimente omenești”. Cam cu așa ceva l-a prevenit bătrânul dascăl pisălog, doar că nici sub formă de statuie, Gustav n-a rămas „rece”, adică fără sentimente. Bine ar fi să fie așa: atunci n-ar mai tremura pentru toate câte îl năpădesc! Și nu s-ar simți atât de penibil trecând printre străini, chiar dacă oamenii străini îl văd ca pe cel mai măreț roman. Penibil și enervat din cauză că se simte atât de penibil.) Când să iasă din încăpere, Isabel – desigur că Isabel! – i se postează în față, își drege glasul, își ia postura de tragediană antică și începe monologul. Fără un cuvânt, împăratul roman o dă la o parte și – în sfârșit! – iese. Dar și pe coridorul dintre sufragerie și celelalte încăperi sunt oameni. „Dacă există într-adevăr o urgență, atunci aceea este baia de mult planificată lângă camera de lucru, o baie mică, dar o baie numai a mea! Nu-i voie să amâni un lucru: dacă-l amâni o dată, lucrurile se tot tărăgănează la nesfârșit. Quod erat demonstrandum!”. Nici pe coridor nu-și schimbă atitudinea, nu privește nici în stânga, nici în dreapta, nu vede pe nimeni. Când ajunge în dreptul camerei sale de lucru, încearcă clanța – e încuiat. Slavă Domnului! Însă își dă seama că nu știe unde a lăsat cheia, când și-a aruncat hainele de pe el. Și nici unde și-a lăsat servieta. Și nici unde-i telefonul. Adică tocmai lucrurile la care alții n-ar trebui să aibă acces! Miky, dând voios din coadă, se ține iarăși după el. Nici Miky nu e conștient de gravitatea situației, Miky poate apăra casa, dar nu să-i spună stăpânului unde și-a lăsat atât de imprudent lucrurile. Cu atâția străini în casă, doar o minune poate să facă să nu-i dispară servieta, sau cheile, inclusiv cea de la „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, sau telefonul mobil! Mai ales acum, când a devenit țintă internațională, printre atâția oameni, s-ar putea să se fi infiltrat și indivizi cu misiuni precise. Rotițele din mintea lui Gustav se învârt cu repeziciune și-i amintesc de anii studenției, când una dintre distracțiile preferate ale unor colegi era să participe la nunțile unde nu erau invitați: rudele mirelui credeau întotdeauna că erau oaspeții miresei, iar rudele miresei că erau acolo în calitate de oaspeți ai mirelui. În felul acesta, mâncau bine, turnau în ei alcool fin, se distrau acolo fără a cheltui niciun ban și se distrau și a doua oară, când se lăudau în fața colegilor „mai puțin curajoși” care nu îndrăzneau asemenea aventuri. Odată, unul dintre șmecheri a dansat la o nuntă cu o domnișoară și relația dintre cei doi s-a finalizat cu o căsătorie și cu trei copii. Și sunt fericiți până la adânci bătrâneți!
Nu, acum singura prioritate este să recupereze telefonul, servieta și cheile, inclusiv cea de la „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”. Însă la fel de prioritar este să inventarieze cine se simte atât de confortabil în casa lui. A, da! Păi, trebuie să-și recupereze și portofelul cu toate actele, bilețelele, cardurile și banii! Dă-i naibii de bani, dacă ar putea face un troc, ar oferi acei bani numai să-și vadă în siguranță celelalte lucruri. Se îmbracă în cea mai mare viteză, fiecare minut de întârziere poate avea urmări greu de bănuit, se îmbracă în cea mai mare viteză și bineînțeles – BINEÎNȚELES! – când să-și tragă fermoarul de la pantaloni, acesta se încăpățânează să nu se lase încheiat. E prea mult. E PREA MULT, MULT PREA MULT! E momentul, e ultimul moment să ia un calmant! Dar de unde? Gustav e întotdeauna prevăzător: are pastile la el în birou, chiar și în biroul de la Cabinetul de Avocatură, la fel și în sertarul stânga jos de la încăperea sa de la tribunal și, pentru orice eventualitate, și în portofel. Da, dar acum, cel puțin deocamdată, n-are acces la niciunul dintre cele patru locuri! De nervi e gata să-și sfârtece pantalonii, noroc că vine Doamna și-i întinde alte haine.
– Cine sunt toți vandalii din casa noastră?
– Credeam că te interesează cum mă simt! Că abia de câteva ore mi-au dat drumul de la spital, se pisicește soția. Și tu nici măcar nu te-ai uitat la mine…
– Am avut o zi cumplită.
– Tocmai s-au dat breking news pe mai toate canalele: din cauza uraganului, toate aparatele de zbor au fost readuse pe sol, dar două au dispărut de pe radare, unul fiind chiar cel în care te-am văzut când ai urcat. „Vandalii” de care mă tot întrebi sunt oamenii fericiți când au aflat că tu te-ai întors cu bine. Tu nici nu știi prin ce spaimă am trecut!
Gustav se uită lung la ea și tace: ce să-i poată spune? Că a urcat în avionul care a dispărut, iar el se află bine mersi acasă, în fața ei? I-ar mulțumi lui Dumnezeu, dacă ar înțelege măcar și el ceva din toate astea. Poate că acum se află în alt coșmar.
Soția îi aranjează cravata și-l sărută duios:
– Tu nici nu știi prin ce spaime am trecut! Acum hai să sărbătorim împreună cu „vandalii!”
Timpul trece prea repede, sunt atâtea întrebări ce-și așteaptă răspunsul, atâtea priorități concrete urgente, de fapt priorități concrete foarte urgente, nici măcar viteza rotițelor din capul lui Gustav nu se învârt suficient de repede. Enervare de gradul II spre III. Soția îl ia de mână și îl trage spre ușă.
– Stai puțin! Tu-i știi pe toți cei care ne bântuie acum prin casă?
– Dacă-i știu pe toți?! Dar bineînțeles că-i știu pe toți!
– Sigur?
– Sigur! Ce-ți veni? și iar vrea să-l scoată din dormitor.
– Așteaptă! Copiii sunt la școală?
– Bineînțeles. Leonora a avut o fereastră și a venit să mă vadă la spital. Era abia nouă… Abia după aceea au venit medicii și în rezerva mea…
Gustav se uită la ceas: e unu și patruzeci. Înseamnă că n-a stat prea mult leșinat în baie. Doar când își amintește ultimele două ore și îi revine tremurul pe care abia de-l poate masca.
– Leonora n-ar trebui să se plimbe acum prea mult. Și nici Fidelio. Și nici tu! Până când au copiii ore?
– Fidelio a ajuns deja.
– Și Leonora?
– Nu-ți mai face griji pentru orice! O să vină și Leonora. Hai că avem oaspeți!
Doamna îl trage în sfârșit în coridor. Maestrul strânge mâini și încearcă să abordeze o figură umană. Nu salută pentru că nu știe dacă n-a salutat atunci când a trecut pe acolo travestit în senator roman. În salon alte strângeri de mână. Miky într-un colț, supraveghind încăperea. Măcar dacă ar păzi toată vila… Dacă ar ști ce să păzească… Nici Miky n-a apucat să vadă atâta lume străină în casa Maestrului. Și Gustav, dacă se gândește mai bine, nici n-au fost vreodată atâția oameni aici. Dar importante sunt acum prioritățile concrete urgente, de fapt prioritățile concrete foarte urgente: recuperarea telefonului, servietei și a cheii, inclusiv a celei de la „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”.
– Tu nu mi-ai văzut telefonul? Îi șoptește soției.
– L-ai lăsat pe dulăpiorul din baie.
Ies amândoi iarăși pe coridor: baia e ocupată. Gustav bate în ușă. Doamna îi face semn că „nu se face!” Gustav bate mai tare în ușă. Bine măcar că nu se aude dușul. În sfârșit, din baie iese Fidelio. Gustav se repede înăuntru: telefonul este pe dulăpior, acolo unde l-a văzut soția. Da, dar cine știe cine a mai avut acces la baie! Și nici chiar Fidelio n-ar trebui să cunoască toată agenda din aparat: or înainte de a ieși băiatul, nu s-a auzit nici dușul și nici trasul apei la veceu. Sigur că Fidelio a umblat la telefon!
– Acum că l-ai găsit, te-ai liniștit? îl întreabă Doamna.
Cineva li se alătură și-și exprimă fericirea că Gustav nu s-a aflat în avionul care a dispărut de pe radar și care, tocmai s-a spus mai înainte la televizor, a căzut într-o regiune muntoasă. Încă nu se știe dacă sunt supraviețuitori. L-a numit „Gustav”! Deci face parte din familie, dar Gustav nu știe cine-i vorbește. Ciudat: nu i se prea întâmplă să nu țină minte o figură. E de notorietate că Maestrul are o memorie fabuloasă, că ține minte și amănuntele cele mai mărunte și, de multe ori, folosește chiar acele amănunte în instanță și câștigă cu ele procesul. Da, dar acum nu-și amintește cine este cel care l-a apelat cu „Gustav”. Acum are alte priorități concrete urgente, de fapt priorități concrete foarte urgente:
– Dar cheile mele le-ai văzut? își întreabă soția.
– Cheile?
– Pe măsuța din hol este o legătură de chei. N-ar trebui să le lăsați acolo, mai ales cu atâta lume în casă. Dar și altfel…, spune cel pe care Gustav nu reușește să și-l amintească. În timp ce-și recuperează și cheile, își spune că dacă soția l-a acceptat firesc pe individ, înseamnă că nu e un străin, deși… Deși soția lui Gustav este dispusă să se poarte firesc întotdeauna cu oricine. Dacă o întreabă un trecător de o adresă, e în stare să se întrețină cu el oricât. Bine că și-a recuperat și cheile, revenind pe coridor, descuie și intră în „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”. Lucrurile par să fie în ordine. Cel puțin așa par, dar dacă locul totuși a fost violat, cei care se ocupă de așa ceva nu prea lasă urme!
A mai rămas de găsit servieta!
– Dar servieta mea nu știi unde o fi?
– Tu nu te desparți niciodată de ea! De unde să știu?
Maestrul în costum și cu cravată este o figură care impune.
– A văzut cineva servieta mea? strigă, acoperind toate vocile.
– Ssst! face Isabel – Antigona, tocmai se anunță despre avionul care… Păi, și despre tine se vorbește!
– O geantă neagră, samsonite! strigă Maestrul.
Nu-i răspunde nimeni, toată lumea este atentă la televizor. Printre oamenii din încăpere, îl vede și pe unul dintre reporterii care l-a acostat pe coridoarele tribunalului. Gustav trece de la enervarea de gradul II la cea de gradul III, enervarea cea mai cumplită, cea care te poate face să-ți pierzi controlul: „Ce a ajuns casa asta, casa în care am avut mereu mare grijă să nu intre decât apropiații, meșterii și oaspeții cei mai selectați? Dulăul stă cuminte în colțul lui și privește fără să ia atitudine! E drept că așa a fost dresat: să nu atace decât intrușii, nepoftiții și să-i tolereze pe cei acceptați de stăpânii săi. Dar, ce?! Ăștia toți sunt invitați? De cine au fost invitați?” Gustav, care știe întotdeauna să facă față și celei mai dificile situații, simte că… simte că trebuie să se descarce… Pe cine?
– Sevieta mea? Unde mi-e servieta? Acum strigă! Rotițele din capul lui Gustav se învârt repede: în servietă n-are mare lucru care l-ar putea compromite. Poate doar agenda să fie interesantă pentru cine a subtilizat geanta. Păi, nu ajunge?! Pe de altă parte, servieta are un cifru, dar acela nu-i decât pentru un hoț de rând, un specialist o deschide în doi timpi și trei mișcări! Unde mi-e servieta? Și ce dracu se întâmplă aici? Strânsoarea din copac devine insuportabilă și, pentru prima oară, Maestrul, la fel de bine dresat ca și Miky, își iese din minți. Se duce la televizor: Unde e telecomanda? Cineva i-o dă și Gustav stinge aparatul.
Brusc, în încăpere se face liniște. Ieșirea neobișnuită a stăpânului îl face și pe Miky să reacționeze: dintr-o singură săritură este lângă Gustav și începe să mârâie amenințător.
Gustav ar vrea să spună că nu iese nimeni din vilă până ce nu apare servieta, dar simte o oboseală cumplită și cu o voce înceată anunță doar că „spectacolul s-a terminat”. Doamna încearcă să-l liniștească și-l strânge puternic de braț. „Ce rost are? își spune Gustav, dacă a dispărut servieta, puteau să dispară și alte lucruri din casă.” Cu un efort suprem de voință, încearcă să iasă și din situația aceasta atât de dificilă, așa cum a reușit întotdeauna să fie deasupra lucrurilor.
Doamna îl strânge puternic de braț și de undeva apare și Consilierul municipal Robert Stock, mâna dreaptă a Domnului Primar, și-i șoptește la ureche: „Dacă doriți, pot invita înăuntru jandarmii să găsească prețioasa dumneavoastră servietă. Băieții sunt afară și doar așteaptă de acolo semnalul meu.”
