În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz – sau Cum s-a descurcat maestrul doctor Gustav R. Propp în scorbură şi ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică Vocalize în Si Bemol Minor apărută la Editura Junimea Iași în 2020
47.
– Ascult, spune la telefon și între timp mai măsoară din ochi camera: aici, Slavă Domnului, n-au intrat vandalii. Dar da-că totuși? În încăperea aceasta sunt o mulțime de lucruri pe care nu trebuie să le vadă oricine! Dar dacă totuși? Dacă totuși s-a furișat cineva și aici? „O clipă!”, spune la telefon și iese s-o întrebe pe secretară dacă vandalii nu au intrat și în încăperea lui pentru că, ține minte, în timpul conferinței de presă toate ușile au fost larg deschise. Nu, îl asigură oamenii săi, când a în-ceput scandalul, toată lumea s-a bulucit în antecameră, iar pri-mul lucru pe care l-a făcut domnul Sandici (unul dintre avocații cabinetului) a fost să alerge să încuie ușa de la biroul Domnului Doctor și de la biroul unde lucrează el (Sandici) împreună cu domnul Benzik și cu doi stagiari. Domnul Sandici a fost întot-deauna un om de nădejde, pe care te poți baza, își spune Gus-tav în timp ce reintră în încăperea sa. Dar dacă totuși nu s-a mișcat destul de repede nici măcar domnul avocat Sandici? Plus că până să înceapă scandalul, în mod sigur s-au înghesuit tot felul de oameni peste tot, deci și în această încăpere! Și cine a putut să-i urmărească? Și cine a avut atunci ochi să-i urmă-rească și aici? Gustav începe să tremure de nervi.
Ia din nou receptorul în mână, însă tot mai cercetează camera: nu pare nimic mutat de la loc. Rotițele din capul lui Gustav se mișcă pe mai multe trasee: „Dacă mă îngrijorez pen-tru ceea ce s-a putut lua de aici, n-am cum să mă îngrijorez pentru că atât Antigona, cât și Lutzi m-au căutat într-un loc unde nu îndrăznesc nici măcar ei să mă deranjeze!” La telefon, domnul Lutzi, adică tatăl socru, începe prin a-și arăta admira-ția nețărmurită față de prestația ginerelui său în această zi de pomină, prestație care nu contenește să curgă pe toate cana-lele, nu numai pe „ale noastre”, și pe cele străine etc. La înce-put, ginerele răsuflă ușurat, dacă doar despre asta e vorba, atunci n-are de ce se panica. Probabil că și Antigona ar fi vrut să-i țină un discurs cu același conținut. Doar că Lutzi nu e Isa-bel – Antigona, Lutzi nu-l sună decât foarte rar, iar atunci când o face nu vrea doar să-și audă propria voce, ci chiar are ceva de spus. Și, într-adevăr, după ce termină cu laudele, vine și motivul real pentru care a telefonat: „M-am tot gândit să-ți vorbesc abia sâmbătă, când ne vom vedea la Monica, la sărbă-torirea noii noastre fetițe, dar mi-e teamă că acolo nu vom pu-tea sta de vorbă în liniște numai noi doi.” „În liniște?! Unde-i de față Isabel nu e nicidecum liniște!” spune Gustav. „Întoc-mai. Așa că, deși știu că ai mult de lucru, te-am sunat totuși acum. După cum cunoști, soțioara ta ar fi trebuit să se supună astăzi la o mică operație la dinți…” Dumnezeule, în vâltoarea acestei zile atât de aglomerate, Gustav a uitat complet acest lucru! Măcar nu s-a zbuciumat și pentru asta… „Și cum a fost, vreau să spun, cum s-a comportat?” „Păi, tocmai asta e: docto-rul i-a făcut anestezia și ei i s-a făcut atât de rău încât au tre-buit să cheme salvarea. Te rog să nu te panichezi, soțioara ta și-a revenit, dar doctorul Glach vrea să știe de la ce i-a venit, așa că o s-o țină peste noapte la spital, i-au făcut niște analize și sperăm că mâine o să știm ce a cauzat incidentul acela.” „Acuma-i la spital? Vin imediat și eu acolo!” „Nu-i nevoie, am fost eu și acum e Isabel cu ea.” Nu se poate! Trebuie să meargă și el la spital! Măcar pentru două minute. Pe urmă o să fugă acasă, o să bage ceva în gură și o să revină la cabinet. „Și cum, adică, ai fi vrut să-mi spui abia sâmbătă, dacă o țin până mâi-ne la spital? Acum spui că e mai bine?” „Păi, că tocmai asta e: acum pare să nu mai aibă nimic! Doctorul Glach tocmai asta vrea să afle: de la ce a fost criza aceea că au trebuit să cheme salvarea.” „Dar, mai întreb o dată, acum e mai bine?” „Au in-ternat-o într-o rezervă și se uită la televizor. Să știi că și ea e foarte mândră de tine! Sper ca sâmbătă să fim cu toții la Mo-na. A, au fost și la spital niște reporteri și au început să-i pună întrebări, au și filmat-o până ce… până ce au fost dați afară”.
Gustav merge pe stradă fără să-i vadă pe cei ce vor să-l acosteze. Are gândurile lui, pe care încearcă să le pună în or-dine: unu – ce le-a spus soția reporterilor, doi – dacă se opreș-te undeva să mănânce frugal, nu știe ce-i acasă, în lipsa soției, dacă au mâncat copiii și ce fac, trei – „pe la patru” l-a amenin-țat Edi că-l va căuta acasă și, deși n-are nici chef și nici timp pentru Edi, ar trebui totuși să afle povestea lui, care în mod sigur nu va fi chiar adevărată, însă suficientă pentru ca detec-tivul Gusti să poată trage niște concluzii (poate chiar impor-tante!), patru – dacă Antigona se află la spital, e clar că nu va scăpa ușor de acolo, cinci… Dacă reporterii au încercat să dea năvală la spital, în mod sigur că i-au interceptat și pe copii și cine știe ce au trăncănit Leonora și Fidelio? Calmantul luat cu doar puțină vreme mai devreme nu mai are absolut niciun efect. N-ar fi mai bine să plece mai înainte acasă?
Lumea vede cum Maestrul face pe neașteptate stânga îm-prejur, apoi, după încă alți câțiva pași revine la prima direcție. Apoi se oprește pe loc nehotărât. Privește ceasul și o ia din nou spre spital. „Când nu știi ce să faci, cel mai bine e să te gândești la altceva și când revii la situația de față, vei putea lua mai ușor o decizie.” Gustav se simte în strânsoarea din scor bură, dar nu vrea să se gândească nici la ieșirea din coș-mar și-și amintește de spusele lui Lutzi despre modificările care apar odată cu avansarea în vârstă: „Gustav, folosește-ți viața, cât o mai deții întreagă! Pe urmă n-o să mai ai decât fragmente tot mai mici din ea: o să-ți dispară curiozitățile și n-o să te mai intereseze decât cum să-ți conservi cât mai ex-clusiv obișnuințele. Ba, mai mult, o să te îngrozească orice no-utate! O să mucegăiești în trecut și în simbolurile trecutului. Uite, de pildă eu: mai nou nu fac decât să sortez hârtii. N-ai idee câte hârtii devenite inutile se strâng într-o viață de om! Hârtii și boarfe de tot felul. Acum, deși îmi dau seama că n-are niciun rost, pun în ordine ceea ce, în curând, va fi aruncat la gunoi de voi, ce mă veți supraviețui. Ascultă-mă, Gustav, bă-trânețea nu înseamnă în primul rând bolile și reducerea tot mai drastică a puterilor, bătrânețea înseamnă să nu mai vrei nimic altceva decât ceea ce mai ai. Că-ți mai faci planuri este doar din obișnuință!” Da, e important când simți că ești depă-șit de situație, să te gândești la ceva neutru sau, mă rog, la ce-va dintr-un alt registru. Așa că, fără să privească în jur, își lasă memoria să-i deruleze discursul lui Lutzi, un discurs de atâtea ori auzit. Nici măcar nu urmărește sensul cuvintelor, pur și simplu se lasă învăluit în ele.
Între timp, aproape fără să-și dea seama, ajunge la spital. Vestea că soției Maestrului Gustav R. Propp i s-a făcut rău de la o anestezie și că a fost adusă cu salvarea la spital s-a răs pândit repede. Degeaba au fost – cu greu! – izgoniți jurnaliștii cu camerele lor de luat vederi cu tot, că au apărut alți neche-mați: în rezerva spațioasă se află – desigur! – Isabel, dar și do-uă persoane pe care Gustav abia le cunoaște. Una dintre ele este profesoara de geografie, soția comisarului, noua prietenă „care n-a uitat modul absolut înduioșător în care s-a purtat cu ea pacienta de azi, atunci când a fost și ea pacientă”. Și toate aceste femei, în frunte cu pacienta, stau cu ochii pe televizor. Între timp comentează, așa că nu se prea aud vocile de pe mi-cul ecran.
Pacienta pare veselă și-și cere scuze soțului că tocmai în așa o zi a trebuit să aibă acel atac… „Care, explică Antigona, pu-tea să se termine mult mai rău! Nu mai departe de ieri, toate ziarele au vuit despre un copil decedat după o asemenea anes-tezie la dentist!. Așa că, putem spune că am avut un mare noroc!” „Adică am avut noroc pentru că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?” încearcă s-o oprească Maestrul, dar Antigona nu și-a terminat nici pe departe monologul și perorează în continuare, chiar dacă n-o ascultă nimeni. Gustav își sărută so-ția pe frunte, iar soția îl imploră să nu se supere, dar să-i spună lui Glach că ea nu mai are nimic și vrea acasă. Păi, că are atâtea de făcut, mai ales că sâmbătă… Numai că doctorul Glach e în operație, iar medicul de salon, venit și el, auzind că a sosit în-suși Maestrul, le explică de ce să nu se neliniștească, însă este absolut recomandabil ca Doamna să rămână măcar până mâi-ne sub supraveghere. „Îmi promiteți că măcar mâine diminea-ță voi putea pleca acasă? se tânguie Doamna, nici nu știți câtă treabă mă așteaptă…” Pe urmă, îl roagă încă o dată pe Gusti să nu se supere, dar el, care e atât de exact în toate, ar trebui să-și noteze ce trebuie făcut pentru sâmbătă. Este momentul când Antigona își întrerupe discursul despre pericolele evidente – EVIDENTE! – ale anesteziilor și intervine indicându-i lui Gus-tav „sarcinile minimale” pentru sărbătorirea venirii acasă a Monei cu fetița. Maestrul se uită la ea cu o privire sinistră, pe care nici măcar nu și-o îmblânzește și-i întoarce spatele în mij-locul tiradei ei. Vrea să plece, însă revine din ușă și își întreabă soția ce le-a spus ziariștilor. „Ziariștii te-au lăudat cu toții!” răspunde Isabel și celelalte femei o aprobă cu entuziasm. Maestrul își dă seama că nu poate afla nimic din ceea ce-l intere-sează, se uită la ceas, vede că e trei și jumătate, se grăbește spre casă.
