În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Enervant– sau Cum s-a descurcat maestrul doctor Gustav R. Propp în scorbură şi ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică Vocalize în Si Bemol Minor apărută la Editura Junimea Iași în 2020
54.
Vineri, ziua
Încă de dimineață îi trece orice poftă de Iudith: el s-a scu-lat, ca de obicei, la șase și jumătate, a folosit primul baia, de data asta a trebuit să pregătească el micul dejun copiilor – plus că mai greu a fost cu trezitul lor! – în timp ce și-a aprins prima țigară, și-a mai verificat biletul cu prioritățile concrete urgente, la opt și jumătate s-a pus în geam (după perdea, de-sigur): tinerii jurnaliști își savurau începutul zilei pe terasa lo-calului de vizavi, mașina lui Iudith se afla în fața casei. Și la nouă mașina lui Iudith era tot în fața casei. Enervant! Să te în-curci cu o asemenea ființă? S-o sune? Sau să plece pe jos la ca-binet? În mod sigur, dacă va pleca pe jos, după două minute va veni și Iudith. Nu degeaba orice ieșire din casă îi provoacă întotdeauna disconfort. (Ca să nu spunem chiar frică…) Își aprinde a patra țigară, își sună soția, nu, medicii nu au ajuns încă în rezerva ei, între timp Iudith claxonează, Doamna îi spune…, îl liniștește, dar îi amintește că trebuie să…, Iudith claxonează. „Iartă-mă, sunt deja în întârziere” îi spune. „Ai chemat un taxi?” Gustav întrerupe convorbirea. La ora nouă și douăsprezece minute Maestrul apare în prag.
Telefonul vibrează în buzunar. După mai multe apeluri pierdute, ultimul este de la Lutzi. Lutzi e om serios, el nu sună decât atunci când chiar are ceva de spus. Lui Lutzi e indicat să-i răspunzi:
– Ai văzut pe Canal 99?
– Să fi văzut ce?
– Păi, că pe la patru și douăzeci de minute ar fi oprit în fa-ța casei tale o mașină neagră și că ai primit trei indivizi înăun-tru.
– Ce indivizi?!
– Și alte posturi au preluat imaginile și, de atunci, numai despre asta se discută.
– Ce indivizi?! La ora care spui tu, eu dormeam.
– Când ai vreme, uită-te și tu pe orice canal, că se tot dau acele imagini. Iar după o oră, cei trei au ieșit și au plecat. Și as-ta apare în film.
– La ora aia eu dormeam!
– Păi, că și tu apari în cadru. Chiar și câinele! Le dați drumul la venire și îi conduceți la plecare.
– La ce oră spui că au avut loc toate astea?
– Nu eu spun, imaginile difuzate spun.
– Și apar și eu pe film?!
– Și tu, și Miky.
Între timp, jurnaliștii năpădesc cu microfoanele și cu ca-merele lor: „Este adevărat că…?”, „Cine au fost…?”, „De ce la o oră atât de neobișnuită…?”, „A fost chiar atât de urgent sau, mai degrabă, a fost o vizită de care nu trebuia să se știe?”, „Misterioșii vizitatori au fost chiar persoanele importante sau doar niște mesageri?…”, „De care parte a dosarului BOSALA au fost acești oameni?”
Maestrul Doctor Gustav R. Propp vrea să-și facă cărare printre jurnaliști, vede că nu poate, așa că-i întreabă, în timp ce încearcă să ajungă la mașina lui Iudith:
– Voi chiar credeți că pot să răspund la o sută de între-bări deodată?
Ajuns lângă mașină, Gustav constată că interesul presei a sărit brusc de la dosarul BOSALA la cu totul altceva: „Ce rol are domnișoara stagiară în viața dumneavoastră?” le acoperă vocea celorlalți o fetișcană pistruiată.
E o întorsătură care-i convine Maestrului: o știre din do-meniul cancan nu este decât o știre cancan.
– Același rol pe care-l are și domnul stagiar, le răspunde, arătând spre Relu aflat – slavă Domnului! – pe bancheta din spate.
– Să știți că nu ne puteți păcăli atât de ușor! strigă dom-nișoara, agitând microfonul inscripționat chiar cu sigla TV
CANCAN.
– Nici nu intenționez să vă păcălesc, doamnă!
– Domnișoară! îl corectează pistruiata.
– Păi, nici domnul stagiar din mașină nu este căsătorit, dar nu i se spune domnișor! face Maestrul zâmbind larg, în timp ce urcă, în sfârșit, în mașină. Dă-i drumul! îi ordonă fetei.
Iudith reușește cu greu să scoată mașina prin mulțimea de reporteri care continuă să se înghesuie spre automobil, strigându-și întrebările. Uitându-se în urmă, Gustav vede miș-cându-se perdeaua de la fereastra din hol. Masca obișnuită îi înlocuiește zâmbetul: copiii au plecat la școală, cine este în ca-să? Cine? Să se întoarcă să vadă e imposibil, orice pretext ar găsi! Faptul că Miky stă de strajă cu labele din față sprijinite de zăbrelele gardului îl liniștește și nu prea. O fi rămas ușa în-tredeschisă și s-a făcut curent sau… sau e cineva în clădire? Gustav nu lasă niciodată ușa deschisă, e drept că ziua n-o în-cuie, atât timp cât dulăul e acasă, însă în cazul acesta… Ce se întâmplă în reședința cu „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”? „Dacă s-a putut înscena că la patru și nu știu cât, am primit musafiri, atunci totul este posi-bil!” Asta nu mai este doar enervant, asta-i de-a dreptul înfio-rător! Enervare de gradul III.
N-a apucat să întrerupă convorbirea cu Lutzi și părăsind vacarmul făcut de jurnaliști (niște tineri ce dau impresia că-și fac meseria asemenea unei dispute sportive), aude vocea so-crului său:
– Să știi că până și scena de acum din fața casei tale o pot urmări în clipa asta live pe ecran.
- Ascultă, Lutzi, nu vrei să treci pe la noi și să-ți aștepți acolo fata, ca un tată grijuliu ce ești?
- – Fiica mea, slavă lui Dumnezeu! m-a sunat acum două minute. E mai veselă ca oricând.
– Când sosește acasă?
– Mă duc imediat după ea. Medicii m-au asigurat că n-a fost decât o simplă cădere nervoasă. Știi ce frică îi e de doc-tori… Numai că nu mi-au spus că a fost o „micuță criză de iste-rie”… Până-i fac formele de ieșire, voi fi și eu acolo.
– Mulțumesc, Lutzi! Și vezi ce mai e pe la noi acasă! Copiii sunt la școală. Cel puțin așa sper. Te rog frumos, când ajungeți acasă, anunță-mă!
– Tu iar îți faci griji pentru orice…, când n-ai de ce! Măcar acum ai alte situații la care… la care să te… să te gândești…
Între timp, au ajuns la tribunal. Drumul a fost iarăși prea scurt: Gustav și-a planificat la ce să se concentreze în mașină, iar mișcarea perdelei i-a acoperit toate gândurile.
– Unde mergem? întreabă Iudith. La Cabinet sau la Tri-bunal?
– Te rog să mă ierți că te-am tras după mine în mocirla asta!
Iudith nu pare deloc îngrijorată din cauza momentului cancan declanșat de pistruiată. Chiar râde:
– Proasta aia se vede că n-are și ar vrea! N-ați văzut-o? Fiecare pistrui îi e acoperit de două coșuri! Cine s-ar atinge de un asemenea ten?
– „Fiecare pistrui îi e acoperit de două coșuri?” Fix de câ-te două? Ai numărat tu câte coșuri are?
– Tu, îl întreabă stagiara pe stagiar, tu te-ai pupa cu ea?
– Brrr! face Relu și râd amândoi.
Când ies din mașină și urcă treptele tribunalului, toți trei își pun iarăși figurile cele mai neutre și evită orice discuție. Dar aici e mai greu decât în fața casei: acolo au fost trimiși ti-nerii, aici reporterii sunt mai profesioniști. Desigur nu figurile cele mai cunoscute de pe micul ecran, acelea vor monopoliza comentariile pe baza materialului adus de pe teren. Totuși, din păcate, aici interesul nu mai este pentru mica bârfă. Toți vor amănunte despre vizitatorii de noapte. Unii pretind că i-au și identificat, dar părerile sunt împărțite: nu toți susțin că au identificat aceleași personaje. Un lucru este mai mult decât sigur: afacerea BOSALA nu mai constituie o simplă curiozita-te, ci o problemă de stat care a transgresat granițele, jurnaliș-tii și carele de transmisie venind din foarte multe țări. Și în in-teriorul clădirii se află mult mai multă lume ca de obicei și câțiva jandarmi sunt postați pentru a supraveghea ordinea. „Dar pentru astăzi nu este anunțat nimic despre «Cazul ADAM!»” își spune Maestrul și intră în încăperea sa.
„De fapt, gândește, n-am venit aici decât din conștiincio-zitate și… și din inerție! Pentru cele câteva înfățișări de astăzi
– nu mare lucru – sunt suficienți oamenii mei, puteam să ră-mân acasă, să-mi văd de ale mele și să las toată gloata asta să mă aștepte cât vrea.” Este pentru prima oară în toți acești ani când lui Gustav îi trece prin cap că ar fi posibilă și o singură zi când, fără o cauză specială, să nu-și petreacă dimineața „la da-torie”.
– Deci, totuși n-ați plecat la Ministerul de Externe?!
– Ba, da! Nu vedeți că am plecat!
„Să ignori o asemenea invitație… ca o citație! Maestrul e mare!” șoptesc cei de față.
„Să nu mă deranjeze nimeni! Dar absolut nimeni!” i-a spus secretarei și știe că se poate baza pe cerbicia ei. Iar, la nevoie, va sta scut și veteranul Perce. Nu va intra nimeni, dar el habar n-are ce să facă. Nici asta nu i s-a întâmplat până atunci: întotdeauna a fost îngrijorat că nu va izbuti să facă tot ce și-a propus, că nu va avea vreme pentru toate. De acolo îi și vin enervările, i-a spus psihologul, doctorul Rakovski, „nervo-zitatea vine din lipsa de răbdare, or conștiinciozitatea dum-neavoastră vă face să fiți într-un permanent stres că nu veți dovedi la timp tot ce v-ați propus”.
Gustav trebuie să recunoască profesionalismul psiholo-gului, care doar în două ședințe a reușit să-l cunoască, să-i vadă adevărata față din spatele măștii. Totuși, nici la Rakov-ski și nici la psihanalist n-are de gând să mai meargă vreoda-tă: oricât ar fi aceia de discreți, intratul în cea mai profundă intimitate a sa este pentru cineva cu mască un lucru insupor-tabil. Își stinge cea de a șasea țigară din ziua aceasta și și-o aprinde pe cea de a șaptea. Își verifică agenda telefonului: nu, Lutzi n-a sunat încă. Telefonul îl enervează și chiar și când es-te pe mute și vibrează aproape necontenit. Îl scoate din buzu-nar și-l pune pe masă. Dar acolo e și mai enervant, vibrând, aparatul se tot lovește de tăblia biroului. Îl ia din nou în mână: socrul n-a sunat încă, dar printre apeluri sunt și câteva de la numere nesalvate. Asta îl face să se simtă iarăși în scorbură. De atâtea probleme, a și uitat de coșmar, a uitat, însă acesta îl macină în subconștient asemenea unei boli care roade deo-camdată fără să producă semne vizibile. Deocamdată!
