În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Enervant – sau Cum s-a descurcat maestrul doctor Gustav R. Propp în scorbură şi ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică Vocalize în Si Bemol Minor apărută la Editura Junimea Iași în 2020
56.
Ar trebui să se bucure, dar nu se bucură! Din străfunduri îi apar veșnicele-i temeri: unde au dispărut cu toții? Rotițele din creierul lui Gustav se rotesc din nou cu repeziciune: copiii sunt – probabil!? – la școală, dar ceilalți? Soția venită de la spi-tal ar trebui să fie în pat sau măcar în casă. Nu e nici în dormi-tor! Iar ceilalți? Să fi plecat cu toții pe furtuna asta?! Să fi plecat unde pe ploaia asta? Își dă seama că el însuși este leoarcă, începe să-i fie frig, ar trebui să se schimbe imediat și să intre sub duș, dar cum poate să facă toate astea când nu știe ce-i cu ai lui? Vila are o mulțime de încăperi, le străbate în goană. Cu Miky după el. Cu inima cât un purice, fuge la camera sa de lucru, la „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, răsuflă ușurat, ușa e încuiată, scoate cheia, înăuntru pare să nu fi fost nimeni, iese până și în curte, ploaia cade în rafale, în spatele casei este filagoria, nici acolo nu e nimeni, reintră în casă și mai face un tur al tuturor încăperilor cu câinele alergând după el. Strigă. Niciun răspuns, doar pică-turile căzând cu zgomot pe pervazurile ferestrelor. Își aduce aminte de amenințările celor două tabere implicate în războ-iul BOSALA, nu le-a dat atenția cuvenită, deși știa cine se află în spatele lor. N-a plecat nici în capitală la cererea Ministeru-lui Afacerilor Externe. Acum își imaginează răpiri ca în filme, parcă îi și vede pe ai săi legați fedeleș într-o dubă gonind spre niciunde. Câteva secvențe din serialele aproape identice – la care i se tot uită familia – îi torturează memoria, secvențele văzute, dar cu chipurile alor săi. O clipă, o singură clipă, îi vine să râdă văzând-o pe Isabel – Antigona cu un căluș în gură,
neputând să-și recite monologurile. Rotițele din creierul său se mișcă la fel de repede ca de obicei, dar se rotesc în gol.
Telefonul lăsat pe mute vibrează în buzunarul pantaloni-lor leoarcă, numai de apeluri tâmpite nu are acum nevoie, parcă ghicindu-i gândurile, telefonul vibrează și mai enervant. Îl scoate. Telefonul este ud și el, mare minune că mai are pu-terea de a vibra.
– Alo?
– Unde ești, iubitule? Te-am tot sunat!
– Sunt acasă.
– Așa devreme?!
Se uită la ceas, într-adevăr nu e încă nici douăsprezece.
– Așa devreme!
– Te-ai și întors?!
– De unde să mă fi întors?
– Păi, că te-am văzut cu toții când ai plecat. S-a dat la tele-vizor. Ne-a fost frică… am tremurat când am auzit de codul roșu și tu în avion… Dar ce-i cu tine? Tremuri?
Tremură într-adevăr.
– M-a plouat. Dar voi unde sunteți?
– Bine că ești întreg! Nici nu știi câte griji ne-am făcut… S-a anunțat că… Antigona, după bunul ei obicei, i-a smuls apa-ratul din mână soției. Nu, Antigonei nu-i poate pune nimeni căluș!
– V-am întrebat unde sunteți!
– Am ieșit după cumpărături pentru mâine. Ce? Ai uitat?! Gustav șterge telefonul cu prosopul, apoi aruncă toate
hainele de pe el. Tremuratul nu numai că nu încetează, ci de-vine tot mai violent. Gol pușcă îi e și mai frig. Clănțănind din dinți, dă drumul apei, dar prima rafală e rece. Amețește. E fri-că să nu cadă. Auzi atâtea cazuri de fracturi întâmplate în ba-ie… Pe gresia udă au alunecat chiar și destui oameni fără să fi amețit în prealabil. Se uită la faianța de pe peretele… care se mișcă, vine tot mai aproape. Când își revine, este întins pe jos și tremură și mai tare. Își mai aduce aminte doar că s-a uitat la cele două pătrate de faianță repuse la locul lor de meșterul casei. Le-o fi pus prea tare dacă au venit spre fața lui Gustav… Apa curge din duș. Se poate scula? Aude glasuri. S-au întors ai casei. Și ei aud pro-babil apa curgând în baie, dar nu vor să-l deranjeze. Cât o să-l lase așa, prăbușit pe jos? Cu multă precauție se ridică în șezut, apoi merge la duș. Acum apa e fierbinte. Enervant! Se frige in-trând cu mâna la robinete pentru a potrivi temperatura și e gata să mai cadă o dată. A leșinat? Cât o fi stat pe jos? Sub jetul cald, tremuratul i se mai potolește. Dar încă nu de tot. De afa-ră, chiar acoperind și zgomotul apei, se aud voci vesele. Gus-tav reîncepe să tremure, se simte singur și trădat. El captiv în scorbură și ceilalți distrându-se afară! Dacă nici familia nu participă la problemele sale… Foarte enervant! Chiar și acum? Acum când are probleme de tot soiul! Probleme mai adevăra-te ca oricând. Secvențele din film nu i-au revenit din memorie fără legătură cu realitatea! Și nebunia cu plecatul cu avionul, și nebunia cu oaspeții din noaptea trecută, și atâtea lucruri de neînțeles… și fiind de neînțeles, sunt și nerezolvate… poate chiar nerezolvabile. Și faptul că da, că ar putea fi o țintă pen-tru motive ce-l depășesc…, circumstanțe internaționale! Cu ăștia nu te joci! Ăștia n-au Dumnezeu! Așa că nu numai el este ținta, ci întreaga familie! Bine, familia n-are habar, dar ar tre-bui să simtă cât de cât gravitatea situației. Aude și vocea lui Lutzi. Măcar socrul, poate singurul om cu o minte sănătoasă din toată familia, și Lutzi râde cu poftă! Nici el nu simte nimic! Oare copiii au venit și ei de la școală? Cât o fi ceasul? Nu-i vine să iasă de sub duș, deși nici aici nu se simte mult mai bine. Și-a aruncat hainele ude peste tot… Chiar și ciorapii și chiloții! Un-de? Cu străini în casă, asta îi rănește grav intimitatea! Bine măcar că are în baie un halat în care să ajungă la șifonier. Pri-vește în jur. Are un halat? Unde? Nebunia asta că totul trebuie mereu spălat! Măcar prosopul de baie e la îndemână. Iese de sub duș, se șterge prelung, mai privește încă o dată la cele do-uă bucăți de faianță de care s-a lovit înainte să cadă. Cel mai enervant este că va trebui să defileze doar în prosop printre toți cei ce se simt atât de veseli în casa lui. Casa lui? Mai e ceva al lui? Păi, de o săptămână întreagă în „casa lui” n-a mai încă-put nici „singura ordine”! Atunci mai putem vorbi de „casa lui”?! Printre cine va trebui să defileze în ținută de senator roman?
Într-adevăr, apartamentul e plin de lume. Iar el, învelit doar în prosop, trece prin sufragerie pentru a-și putea lua hai-ne uscate din dresing. Trecând printre ei doar învelit în pro-sopul de baie, el care n-a fost văzut niciodată de străini decât în haine decente, se simte umilit. Foarte umilit. O asemenea scenă poate să rămână în subconștientul acestor oameni și să-i distrugă tot prestigiul. Să-i dărâme soclul statuii. Se simte umilit fiindcă nu știe că, de fapt, este privit asemenea unui împărat roman traversând mulțimea. Așa că încearcă să ajun-gă cât mai repede în dormitor, mai ales că sunt de față și oa-meni despre care nu știe cine sunt. Nu știe sau numai nu-și amintește? Ia atitudinea de „statuie”, nici măcar nu salută, nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, numai să iasă din sufra-gerie. (Că așa a spus și profesorul Șorban, „dacă se va trans-forma într-o statuie, o să se poarte ca o statuie, adică n-o să mai aibă sentimente omenești”. Cam cu așa ceva l-a prevenit bătrânul dascăl pisălog, doar că nici sub formă de statuie, Gustav n-a rămas „rece”, adică fără sentimente. Bine ar fi să fie așa: atunci n-ar mai tremura pentru toate câte îl năpădesc! Și nu s-ar simți atât de penibil trecând printre străini, chiar dacă oamenii străini îl văd ca pe cel mai măreț roman. Penibil și enervat din cauză că se simte atât de penibil.) Când să iasă din încăpere, Isabel – desigur că Isabel! – i se postează în față, își drege glasul, își ia postura de tragediană antică și începe monologul. Fără un cuvânt, împăratul roman o dă la o parte și
- în sfârșit! – iese. Dar și pe coridorul dintre sufragerie și cele-lalte încăperi sunt oameni. „Dacă există într-adevăr o urgență, atunci aceea este baia de mult planificată lângă camera de lu-cru, o baie mică, dar o baie numai a mea! Nu-i voie să amâni un lucru: dacă-l amâni o dată, lucrurile se tot tărăgănează la nesfârșit. Quod erat demonstrandum!”. Nici pe coridor nu-și schimbă atitudinea, nu privește nici în stânga, nici în dreapta, nu vede pe nimeni. Când ajunge în dreptul camerei sale de lu-cru, încearcă clanța – e încuiat. Slavă Domnului! Însă își dă seama că nu știe unde a lăsat cheia, când și-a aruncat hainele de pe el. Și nici unde și-a lăsat servieta. Și nici unde-i telefonul. Adică tocmai lucrurile la care alții n-ar trebui să aibă acces! Miky, dând voios din coadă, se ține iarăși după el. Nici Miky nu e conștient de gravitatea situației, Miky poate apăra casa, dar nu să-i spună stăpânului unde și-a lăsat atât de imprudent lucrurile. Cu atâția străini în casă, doar o minune poate să facă să nu-i dispară servieta, sau cheile, inclusiv cea de la „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, sau te-lefonul mobil! Mai ales acum, când a devenit țintă internațio-nală, printre atâția oameni, s-ar putea să se fi infiltrat și indi-vizi cu misiuni precise. Rotițele din mintea lui Gustav se în-vârt cu repeziciune și-i amintesc de anii studenției, când una dintre distracțiile preferate ale unor colegi era să participe la nunțile unde nu erau invitați: rudele mirelui credeau întot-deauna că erau oaspeții miresei, iar rudele miresei că erau acolo în calitate de oaspeți ai mirelui. În felul acesta, mâncau bine, turnau în ei alcool fin, se distrau acolo fără a cheltui niciun ban și se distrau și a doua oară, când se lăudau în fața colegilor „mai puțin curajoși” care nu îndrăzneau asemenea aventuri. Odată, unul dintre șmecheri a dansat la o nuntă cu o domnișoară și relația dintre cei doi s-a finalizat cu o căsătorie și cu trei copii. Și sunt fericiți până la adânci bătrâneți!
