S-a stins recent, la 74 de ani, una dintre figurile emblematice ale cinematografului independent american.
În martie anul acesta, slăbit, ascuns în spatele unor ochealri negri, actorul îşi inaugura steaua sa de pe „The Walk of Fame”, la Hollywood. Figură importantă a mişcării hippie, actor rebel, regizor, colecţionar de artă şi fotograf, Dennis Hopper este cunoscut pentru personajele sale dezaxate, realizate după 1984, în filme precum „Blue Velvet” al lui David Lynch, „Speed” sau „Waterloo”.
Existenţa şi cariera lui sunt emblematice pentru epoca hippie, la ale cărei fantezii şi valori a aderat fără ezitare. Deceniul şapte al secolului al XX-lea, cu campaniile împotriva războiului din Vietnam, mişcările din mai 1968, rockul şi Bob Dylan schimbau pentru totdeauna mentalitatea americană. Întreaga epocă poate fi reconstituită în filmul care-l face celebru, „Easy Rider”, semnat în 1970. Cu el, Hopper pune bazele unui cinema rock şi deschide „noul Hollywood” furibund din anii ’70, deceniu în care sexul, drogul, spiritul contestatar şi rockul au irumpt pe ecranele americane.
Originea filmului se află în timpul filmărilor la „The Trip” din 1967, un film de Roger Corman, în care Hopper juca alături de marele său prieten din acel moment, Peter Fonda, vedeta în ascensiune a perioadei. Alura lui de playboy cu picioarele goale chiar la evenimentele caritabile de la Hollywood făcea ravagii printre tinerii rebeli. „The Trip” este unul dintre filmele pline de scene psihedelice, care amintesc descoperirea LSD-ului de către burghezia californiană.
Peter Fonda a avut atunci o idee despre westernul modern: „Doi tipi pe motocicletă care traversează ţara către sud, în căutarea plăcerilor drogului”. Hopper decide punerea ei în practică. Producătorii sunt neîncrezători, mai ales că artistul fusese persona non grata la Hollywood, în urma certurilor sale cu Henry Hathaway în timpul turnării filmului „Fiii lui Katie Elder”. Sinopsisul, scris de Peter Fonda şi Dennis Hopper, i-a atras atenţia până la urmă şi lui Seul Sam, de la American International Pictures, care a fost de acord să se intereseze de proiect, deşi realizatorul său vedetă, Roger Corman, nu credea în el.
Banii au fost avansaţi de către Fonda şi prietenul lui, Bert Schneider, un tânăr producător care voia să scape de emisiunile de televiziune. Filmările trebuiau să înceapă la New Orleans, cu carnavalul de Mardi Gras. Absenţa unui operator şef face ca jumătate dintre imagini să fie inutilizabile, Hopper însuşi uitând că trebuie să filmeze marea paradă din acea zi. Proiectul este pe punctul de a fi abandonat. Hopper îi dă mână liberă lui Laszlo Kovacs, un operator şef ungur, care face minuni din nimic. El a transformat, de exemplu, un vechi Chevrolet în cameră mobilă, umplându-l cu saci de nisip pentru a evita trepidaţiile.
La 30 de ani după turnarea filmului, Kovacs povestea că, fără actorul-realizator, filmul ar fi fost lipsit de interes. În timpul celor 12 săptămâni de filmare pe teren, atmosfera a fost destinsă. Consumul masiv de marijuana a avut rolul lui, ca în scena focului din camping în care dialogurile dintre cei trei actori, Fonda, Hopper şi Jack Nicholson, sunt marcate de substanţele pe care aceştia le iau sub ochii spectatorilor. Marile necazuri au început însă la montaj. Hopper se încăpăţânează să vizioneze singur toate scenele filmate timp de zeci de ore.
La vizionarea primei versiuni, de patru ore şi jumătate, cineastul Bob Rafelson a spus: „Dennis este cel mai prost montor din istoria cinematografului”. În sfârşit, Bert Schneider reuşeşte să-l îndepărteze pe Hopper de la masa de montaj, trimiţându-l în vacanţă. În acest timp, pune un tânăr de la Columbia să editeze o nouă versiune de 94 de minute. Filmul a obţinut Premiul Criticii la Festivalul de la Cannes din 1970 şi a fost difuzat în SUA în vara acelui an, aducând în câteva săptămâni 20 de milioane de dolari. Bugetul lui fusese de 500.000 de dolari. Dennis Hopper tocmai inventase cinematograful independent american. Sfârşitul acestei variaţiuni western sub halucinogene rezumează eşecul contra-culturii Woodstock. Billy şi Căpitanul America sunt împuşcaţi când ajung în Sudul ce nu accepta niciun fel de minorităţi, mai ales libertinii marginali.
Deşi era un actor consacrat, pasiunea lui Hopper era regia. N-a reuşit să semneze decât şapte filme. După „Easy Rider” a urmat „The Last Movie” (1971), al cărui eşec, în pofida unui premiu la Veneţia, l-a împiedicat să mai facă regie timp de 10 ani. Următorul succes a fost „Colors”, povestea a doi poliţişti, interpretaţi de Sean Penn şi Robert Duval, în jungla gangurilor din Los Angeles. Şi aici, Hopper este în acord cu tendinţele vremii. Muzica filmului pune bazele stilului gangsta rap. El a fost însă urmat de trei eşecuri care au dus la răcirea relaţiilor lui Hopper cu studiourile.
Artistul şi-a petrecut anii ’70 într-o ceaţă de alcool şi droguri puternice. După o cură de dezintoxicare, în 1984 începe o nouă fază a carierei sale. Reintră în atenţie cu rolul unui psihopat pervers din „Blue Velvet” al lui David Lynch. Urmează alcoolicul din „Hoosie”, dar actorul preferă să interpreteze personajele cele mai apropiate de nebunie, ca în „Speed” şi apoi „Waterloo”, care îi atrag o nouă generaţie de fani. Din colecţia de roluri au rămas în amintire fotograful din „Apocalypse Now”, tatăl din „Rumble Fish”, alcoolicul din „Out of the Blue”, cel din „Prietenul american” de Wenders, mafiotul din „Blue Velvet” de Lynch.
Deşi cariera lui Dennis Hopper este una cinematografică, prima parte a vieţii sale a fost dedicată poeziei şi picturii, cărora li s-a abandonat în timpul lungii sale exilări de la Hollywood, la începutul anilor ’60. Avea o colecţie impresionantă, cu lucrări de Basquiat, Warhol, Pollock, Rusha, Frank Stela. Fotografia a descoperit-o în aceeaşi perioadă la New York. Încurajat de James Dean, fotografiază strada. Fiind invitat de onoare la festivalul „Primăvara din Cahors”, Hopper a expus o serie de fotogrfii inedite, unele foarte picturale. Se afla în ele gustul său pentru bizareriile străzii, pentru afişele şi graffiti-urile de pe ziduri: „Fotografiile mele se ocupă de formele indiferenţei: instabilitatea, accidentalul şi frumuseţea aflate în declinul peisajului urban”.
În această „realitate instantanee” îşi găsea inspiraţia, întocmai ca Henri Cartier-Bresson, unul dintre idolii lui, ca şi Brassai sau Robert Capa. De la instantaneul de stradă Hopper a trecut la portretele artiştilor pop şi ale prietenilor din cinema, realizate la Los Angeles. În 1961 se pregătea chiar să deschidă o expoziţie, dar casa sa a fost distrusă în întregime de un incendiu care a mistuit aproape 400 de case din Los Angeles. Şi-a pierdut atunci toate lucrările. Din fericire, negativele erau în clădirea expoziţiei.
Hopper şi-a salvat o vecină şi câteva dintre operele maeştrilor pe care aceasta le colecţionase. La sfârşitul anilor ’90, într-un interviu acordat revistei „Vanity Fair”, el a povestit acest episod: „Am avut chiar dreptul la o pagină dublă în «Paris Match», în care sunt văzut ieşind dintr-o casă în flăcări cu un Picasso într-o mână şi un Juan Gris în cealaltă”.
Acceptarea lui Dennis Hopper la Hollywood a fost lentă şi presărată cu nenumărate piedici. Genialul actor şi regizor n-a încetat să ironizeze citadela filmului american până în ultimele sale zile. De mai multe ori, în interviurile sale, Dennis Hopper a repetat o frază: „Sunt un mic fermier al clasei de mijloc din Dodge City şi bunicii mei cultivau grâu. Credeam că a picta, a juca teatru, a realiza filme şi fotografii face parte din viaţa unui artist. Aşa mi-am câştigat existenţa. Şi m-am distrat foarte bine. N-a fost o viaţă rea”. Modestia şi francheţea acestui „epitaf” nu pot rezuma, evident, extraordinarul drum al unui om ale cărui calităţi de actor n-au putut satisface niciodată o curiozitate intelectuală şi o pulsiune autodistructivă în acord, de altfel, cu epoca sa.
