O operă unică şi fascinantă. Astfel caracterizează critica muzicală opera „Francesca da Rimini”, a compozitorului italian de la începutul secolului al XX-lea Riccardo Zandonai, pusă în scenă, recent, la Teatrul Bastille, din Paris, de regizorul Giancarlo Del Monaco. Libretul, semnat de Tito Ricordi, porneşte de la o piesă a lui Gabriele D’Annunzio, inspirată, la rândul ei, dintr-un pasaj din „Divina Commedia” a lui Dante. Opera a avut premiera mondială în februarie 1914, la Teatro Regio din Torino, fiind prezentată apoi numai ocazional. Este considerată „una dintre cele mai originale şi elaborate melodrame italiene ale secolului al XX-lea, care combină puternicul dar al italienilor pentru melodie cu o excepţională orchestraţie”.
De-a lungul anilor, au dat voce personajelor principale, Paolo şi Francesca, solişti de renume ca Gilda dalla Rizza, Renata Scoto, Placido Domingo.
Intriga porneşte de la căsătoria, din raţiuni de stat, a frumoasei Francesca, fiica lui Guido da Polenta, cu Giovanni, fiul diform al lui Malatesta de Verrucchio. Francesca îl cunoaşte pe fratele acestuia, Paolo, numit şi „Paolo cel Frumos”, de care se îndrăgosteşte. În timpul războiului dintre guelfi şi ghibelini, Paolo este ales Căpitan al Poporului şi al Comunei din Florenţa. Dragostea dintre cei doi învinge îndatoririle sociale. În ultimul act, cel mai mic dintre fraţii Malatesta, Gianciotto, îndrăgostit şi el de Francesca, îi dezvăluie lui Giovanni trădarea soţiei sale.
Recent, opera a fost prezentată mai întâi la Zürich şi, pentru prima dată, la Paris. Pe scena de la Bastille, decorurile lui Carlo Centolavigna au reconstituit proprietatea de la Lacul Garde. Pe fondul negru al unei draperii se detaşează masca mortuară a poetului. Piesele monumentale sunt frumoase, grădina din actul I este vag impresionistă. Italia secolului al XIII-lea, cadrul original al intrigii, este sugerat numai prin costumele lui Paolo şi ale războinicilor. Bătălia de la Rimini se desfăşoară într-un decor cu ferestre art nouveau, iar prezenţa unui vas de război, în actul al II-lea, este probabil o aluzie la naţionalismul lui D’Annunzio, creând o oarecare confuzie. Decorul, ca o vizită la Muzeul D’Annunzio, introduce o notă convenţională în spectcol.
Dacă scenografia şi costumele, concepute de Maria Filippi, care au creat o atmosferă decadentă de-a lungul întregului spectacol, n-au fost foarte apreciate de critici, toţi au fost însă de acord că distribuţia a fost extraordinară, iar implicarea soliştilor a fost totală.
Roberto Alagna, în rolul tânărului şi ardentului Paolo, cu un timbru solar şi strălucitor, cu o luminozitate a cântului accentuată de rostirea „suverană” a limbii italiene, şi-a interpretat personajul într-o excelentă cheie lirică. Marele duet din actul al II-lea a fost un adevărat triumf. Având înţelepciunea de a nu forţa registrul inferior, tenorul s-a dovedit într-o formă extraordinară, mult mai bună decât la recenta montare a operei „Carmen” de la Barcelona, „frazând ca un zeu, vânând pe terenul lui Domingo”, după cum scrie un cronicar american.
Svetla Vassilieva şi Roberto Alagna în Francesca da Rimini
La rândul ei, frumoasa şi fascinanta Svetla Vassileva reuşeşte un portret emoţionant al Francescăi, cu o voce incandescentă, un timbru clar şi strălucitor. Chiar dacă au existat câteva voci care au afirmat că nu are în totalitate anvergura cerută de rol, majoritatea cronicarilor au considerat-o perfectă.
Agresivitatea şi forţa baritonului georgian George Gagnidze sunt cele ale lui Giovanni, soţul înşelat şi războinic, iar tenorul William Joyner, cu vocea sa virilă şi percutantă, s-a dovedit inspirat distribuit în rolul lui Gianciotto, cel care provoacă deznodământul tragic al intrigii. Rolurile „secundare” au fost la fel de bine servite de mezzosopranele Louise Callinan şi Cornelia Onicioiu (în rolul servantei), de soprana Grazia Lee, de basul Yuri Kissin în Giullare şi de bas-baritonul Wojtek Smilek, toţi ireproşabili, după părerea unanimă a cronicarilor muzicali. O notă specială pentru Manuela Bisceglie în rolul Garsenda.
A impresionat, prin putere şi rafinament, dirijorul Daniel Oren, la Pupitrul Orchestrei Operei din Paris. Cunoscând şi iubind muzica acestei opere, a obţinut maximum de expresivitate, dozând sonorităţile, de la transparenţa cea mai elegiacă la paroxismele tulburătoare. Daniel Oren a devoalat toate secretele acestei partituri încântătoare, în care unele pasaje au amintit de coloritul lui Ravel. De elogii s-a bucurat şi Corul Operei Naţionale din Paris, condus de Patrick Marie Aubert.
Aşa cum s-a întâmplat mai rar în ultimul timp, regizorul Giancarlo Del Monaco, interesat de acest gen de repertoriu, a fost lăudat pentru ştiinţa de a conduce cu abilitate interpreţii, ascultând, în acelaşi timp, de rigorile libretului.
Şi, mai ales, a fost lăudată reluarea acestei creaţii, care va interesa în mod sigur şi pe aceia pentru care opera italiană înseamnă exclusiv Verdi sau Puccini.
