Mai-marii UE au sărbătorit 9 mai, Ziua Europei, muncind cu mai mult sârg ca niciodată în cei aproape 60 de ani de existenţă. Disperaţi, miniştrii de Finanţe din zona euro s-au întâlnit duminică la prânz şi au terminat aproape de zorii zilei următoare, timp în care au lucrat la un pachet de salvare fără precedent, astfel încât ziua bursieră de luni să nu dea lovitura de graţie monedei europene. E drept, treaba e groasă rău de tot. Toată şandramaua stă să se dărâme, Grecia a scufundat moneda unică şi riscă să ne tragă pe toţi în jos după ea.
720 de miliarde de euro au produs miniştrii de Finanţe într-o singură noapte, folosiţi pentru dotarea unui fond pentru situaţii de criză, pe care orice ţară europeană poate să-l acceseze în condiţii de dificultate economică. Banii sunt destinaţi exclusiv aşa-numitului “mecanism european de stabilitate financiara”, la care contribuie şi nelipsitul FMI cu 220 de miliarde de euro. Suma, o premieră absolută pentru Europa, s-a dovedit a fi o adevărată cărămidă în capul speculanţilor financiari, care mizau pe căderea vertiginoasă a mondei unice. Aşa cum spunea ministrul suedez Anders Borg, “pieţele finanicare se comportă ca o haită de şacali”, descriind modul în care s-au repezit la biata Europă când au simţit mirosul de sânge proaspăt din rana provocată de Grecia.
Preţul este unul enorm, dar, după lungi deliberări, cam toată lumea consideră că merită.
Nici Spania, nici Portugalia şi nici Irlanda nu se simt prea bine, iar căderea lor ar fi pus cruce pentru totdeauna monedei euro, o construcţie în care s-au investit 40 de ani şi care, iată, riscă să fie distrusă în doar câteva luni.
Cea mai mare temere a întemeietorilor euro s-a împlinit, oricât de mult au încercat ei s-o evite. Pactul de stabilitate semnat de toate ţările care au aderat la moneda unică este un jurământ solemn al politicienilor că vor ţine inflaţia, deficitul şi datoria externă în nişte marje mici. Pactul joacă mai degrabă rolul de “gentlemen’s agreement”, pentru că nu sunt prevăzute sancţiuni, în afara celor evidente: dacă unul se duce în jos, îi trage pe toţi. Grecia, dând dovadă de o iresponsabilitate delirantă, a minţit sistematic UE asupra datoriei sale externe, dar şi pe propriii cetăţeni. Guvernul grec s-a folosit de ingineriile financiare ale băncilor de investiţii americane, cum ar fi Goldman Sachs, care au făcut hocus-pocus cu bugetul şi au ascuns gaura neagră prin tot felul de cotloane necotrobăite. Criza financiară a scos la iveală toată povestea, iar pieţele financiare nu au întârziat să se înfrupte cu voracitate din slăbiciunea euro.
Mobilizarea extraordinară a ţărilor puternice, cum ar fi Germania, Franţa şi Marea Britanie, deşi forţată de cele mai proaste împrejurări, este, în ultimă instanţă, dovada unei admirabile responsabilităţi. Lor li s-a adăugat şi Banca Centrală Europeană, care şi-a luat angajamentul nemaiauzit de a cumpăra obligaţiuni de la statele membre aflate la ananghie, chiar şi pe cele cotate cu un risc ridicat. Faptul că la câteva ore de la acest anunţ evoluţia burselor din toată lumea a luat un vertiginos trend ascendent este considerat de mulţi analişti drept “punctul de cotitură în criza globală”. Europenii au strâns rândurile şi au acţionat ca o frăţie, uniţi la bine şi la rău, iar acest lucru a trimis un puternic mesaj lumii întregi.
Şi totuşi, chiar dacă povestea se termină cu happy end, cineva tot trebuie să achite toată distracţia. Evident, cetăţenii, care, direct sau indirect, vor renunţa la o parte din venituri, îşi vor pierde locurile de muncă şi vor amaneta viitorul copiilor pentru a acoperi fraudele aleşilor lor. Există totuşi o morală în tot acest episod dureros, care ţine de realismul vieţii: totul se plăteşte. Chiar şi făina, uleiul şi găleţile portocalii gratuite!
