La ora când scriu aceste rânduri, cifrele privind participarea la marile demonstraţii împotriva preşedintelui Hosni Mubarak din mai multe oraşe egiptene diferă, dar nu cred că acest lucru este important. De pildă, agenţia Reuters transmite că imense adunări au loc şi la Alexandria, al doilea oraş din ţară, şi mai ales la Suez, considerat un fel de „capitală” a contestaţiei „raisului” Mubarak. Cunoscătorii zonei spun că, la Cairo, asemenea mulţime nu s-a mai văzut de la funeraliile lui Gamal Abdel Nasser, al doilea preşedinte din istoria Egiptului, considerat unul dintre principalii conducători politici arabi ai contemporaneităţii. Într-adevăr, la înhumarea lui Nasser – 1 octombrie 1969 – au luat parte cinci milioane de persoane, în timp ce la funeraliile succesorului său, Anwar Sadat, ucis la 6 octombrie 1981, în timpul unei demonstraţii, de un comando format din militari membri ai Fraţilor Musulmani, participarea a fost foarte redusă din motive de securitate.
Revenind la amplele demonstraţii de marţi, ele au reprezentat „vârful” actualelor mişcări prin care i se cere preşedintelui Hosni Mubarak să părăsească puterea după ce a deţinut-o aproape 30 de ani. În al doilea rând, tot în legătură cu aceste uriaşe manifestaţii, este de semnalat mişcarea inteligentă făcută de capii armatei, care, în ajun, au anunţat că nu vor deschide focul asupra participanţilor, întrucât consideră că exigenţele lor sunt „legitime”. A fost o nuanţă deosebit de importantă în actualul context atât de încărcat, ea fiind şi un avertisment în ce priveşte eventalele diversiuni ce se puteau produce în cazul unor mişcări mamut de stradă. Totodată, aşa cum era firesc, atitudinea armatei în faţa acestei dispute dintre preşedinte şi o parte importantă a opiniei publice a făcut obiectul unor numeroase speculaţii. Între altele, ele au pornit de la recentele numiri în funcţii importante ale unor generali. Astfel, noul premier este Ahmed Şafik, general, fost ministru al Aviaţiei, un militar foarte devotat „raisului”. O altă numire, de fapt cea mai importantă, este cea a generalului Omar Suleiman, şef al omnipotentelor servicii secrete din 1993, care a devenit vicepreşedinte al ţării, post vacant din 1981, când Mubarak i-a succedat lui Sadat, care fusese ucis. Apoi, ministrul Apărării, Mohamed Tantawi, a preluat şi postul de vicepremier.
În ce-l priveşte, Omar Suleiman, 75 de ani, a fost mereu „umbra” lui Mubarak, despre el vorbindu-se încă de acum câtva timp ca despre un succesor al actualului „rais”. Se spune că este cel mai puternic şef de spioni din Orientul Mijlociu şi că se poate conta pe el întrucât îşi ţine promisiunile făcute. Ca şi alţi mulţi ofiţeri egipteni, a absolvit Academia Militară Frunze din fosta URSS, dar, de asemenea, a făcut şi un important curs de specializare în SUA, la Fort Bragg, când a stabilit contacte apropiate cu serviciile militare americane de informaţii. În 1991 a devenit şef al serviciilor militare de informaţii din Egipt, iar după doi ani a preluat comanda Serviciilor de Informaţii Generale – GIS -, devenind omul indispensabil preşedintelui. De altfel, şi-a păstrat postul până azi, el fiind cel care i-a salvat viaţa lui Mubarak, în iunie 1995. Atunci, el a cerut ca maşina blindată a şefului statului egiptean să fie transportată cu un avion cargou la Addis Abeba, la reuniunea la nivel înalt a OUA, unde urma să meargă şi Mubarak. Bazat pe fler ori pe informaţii, sau pe amândouă, a avut dreptate: „raisul” a fost ţinta unui atentat comis de integrişti sudanezi şi egipteni, dar a scăpat datorită maşinii blindate în care luase loc alături de Suleiman. Pe urmă, fapt ce este foarte important, acest Suleiman a fost acceptat de Israel în cazul negocierilor de pace, la fel stând lucrurile şi în cazul SUA, fostul preşedinte democrat Jimmy Carter considerându-l „impresionant”. Şi pentru palestinieni, el este un interlocutor de bază, aşa încât cu greu, dacă nu imposibil, se mai găseşte o personalitate în Orientul Mijlociu cu atare statut.
Acelaşi Suleiman este cel care a pus la punct planul de neutralizare a Fraţilor Musulmani, care, în viaţa politică internă egipteană, trecuseră la o politică a terorii, comiţând numeroase atentate ce au vizat adesea turiştii străini din „Ţara Piramidelor”. Arabiştii cred că el ar putea juca un rol-cheie în aceste zile şi în evoluţiile viitoare dacă ţinem seama de uriaşele presiuni pe care le face Israelul asupra SUA, în primul rând, şi a principalelor state Occidentale pentru a salva regimul Mubarak şi a bloca un scenariu iranian ce se conturează din ce în ce mai pregnant. Într-adevăr, principalele ziare din Tel Aviv trag insistent semnale de alarmă asupra acestui pericol deosebit şi susţin că înlăturarea brutală a actualului „rais” egiptean ar duce la preluare puterii de către Fraţii Musulmani şi, automat, la proclamarea unei Republici Islamice Egiptene. De asemenea, ar lipsi Israelul de petrol şi gaz, dat fiind că, urmare a tratatului bilateral din martie 1979, Egiptul îi furnizează aceste importante materii prime.
Avertismentul este mai mult decât îndreptăţit întrucât trebuie ţinut seama că, în Egipt, Fraţii Musulmani au o tradiţie îndelungată. Gruparea a fost înfiinţată încă din 1928, ea a avut ca obiectiv renaşterea islamică, lupta împotriva influenţei Occidentale şi aplicarea sharia (legea islamică). Ea s-a organizat foarte bine în condiţiile clandestinătăţii, îndeosebi la bază, iar de-a lungul anilor s-a extins cu succes şi în alte ţări din Orientul Apropiat, cât şi în state islamice ori care au minoritate islamică. Fundamentalismul islamic propagat de Fraţii Musulmani a creat mari probleme conducătorilor ţărilor arabe, fie că vorbim de Tunisia, Algeria, Liban, Teritoriile Autonome Palestiniene, ş.a.m.d. Culmea, în ultimii ani s-a ajuns până acolo încât, în urma unor alegeri libere, islamiştii radicali să ajungă la putere. Este cazul, de pildă, al scrutinului din Teritoriile Autonome Palestiniene, din 2005, pe care l-a câştigat detaşat Hamasul, grupare descendentă din Fraţii Musulmani egipteni. La fel de complicat stau acum lucrurile în Liban, unde mişcarea integristă Hezbollah, sprijinită de Siria şi Iran, face şi desface lucrurile în guvern. Nu mai vorbim despre revoluţia islamică din Iran şi despre impactul ei negativ extraordinar nu doar în această zonă.
Revenind la Egipt, Fraţii Musulmani sunt interzişi oficial, dar toleraţi. La alegerile din 2005, ei şi-au prezentat candidaţi sub formă de independenţi, devenind a doua formaţiune politică din ţară cu cei 88 de parlamentari din cei 454. Ca urmare, autorităţile au adus un amendament Constituţiei în ce priveşte candidaturile la prezidenţiale, tocmai pentru a-i bloca. La ora actuală, Fraţii Musulmani îl au în frunte pe Mohamed Badie, 66 de ani, care este al 8-lea Ghid suprem al acestei grupări, post pe care îl ocupă de la începutul anului trecut. El este angajat mai mult în islamizarea societăţii decât pe plan politic direct, spre deosebire de lupii tineri – adepţi ai reformei islamiste. Alte nume importante sunt: Kheirat el Shater (aflat în închisoare) şi Mahmud Ezzat (considerat cel mai riguros dintre toţi liderii FM). De notat că, în ce priveşte actualele mişcări de protest, Fraţii Musulmani au stat în expectativă la început, ulterior ei anunţându-şi oficial sprijinul, înclusiv pentru intenţia lui Mohamed ElBaradei de a forma un guvern de uniune naţională care să asigure tranziţia după ce Mubarak pleacă. Specialiştii spun însă că ei nu vor merge mai departe cu sprijinul faţă de Baradei, dat fiind că acesta nu are în spate o formaţiune politică. Pe urmă, Fraţii Musulmani nu pot exclude o candidatură proprie, ştiut fiind că au o excelentă bază de masă şi sunt bine structuraţi.
Dincolo de orice alte consideraţii ce se pot face asupra actualei situaţii din Egipt, trebuie spus răspicat că diplomaţii de la Cairo citaţi de mari ziare europene, servicii secrete Vestice şi din zonă susţin la unison că, în cazul unor „alegeri libere, democratice”, aşa cum cer SUA şi alţi aliaţi occidentali, Fraţii Musulmani le vor câştiga detaşat. În această eventualitate, întrebarea firească este următoarea: vor fi acceptate rezultatele urnelor, obţinute pe cale perfect democratică? Să amintim iarăşi situaţia din Teritoriile Autonome Palestiniene, cea din Austria lui Jorg Haider ori, din perioada interbelică, atunci când Hitler a ajuns la putere în urma unui scrutin perfect legal?
