Semicentenarul “Fundaţiei Maeght”, la Saint-Paul-de-Vence, este ocazia de a celebra opera arhitectului ei, catalanul Josep Lluis Sert, care a realizat un edificiu emblematic. Un monument de reală modernitate oferit artiştilor. Inaugurat în 1964 de André Malraux, ministru al Culturii la acea vreme, ansamblul arhitectural a fost gândit şi finanţat de Aimé şi Marguerite Maeght pentru a prezenta arta modernă şi contemporană sub toate formele sale.
Olivier Kaeppelin, directorul Fundaţiei, a conceput o expoziţie specială. Operelor din colecţie le-a preferat clădirea care le adăposteşte. Tema este expusă astfel în dublă formulă: cu ajutorul planurilor, fotografiilor, video-urilor, pe de o parte, şi a zidurilor, pe de altă parte. Un film documentar, realizat de Pablo Bujosa Rodríguez, în 2013, pentru a comemora trecerea a 30 de ani de la moartea lui Sert, va dezvălui portretul arhitectului şi va prezenta marile sale realizări.
Construcţia se dovedeşte la fel de preţioasă ca şi creaţiile pe care le găzduieşte. O alegere judicioasă, pentru că fără arhitectura ei Fundaţia n-ar fi cunoscut niciodată, probabil, un asemenea succes.
Fundaţia Maeght
Expoziţia evocă, de asemenea, istoria acestui extraordinar proiect a cărui realizare a mobilizat mari artişti şi scriitori ai anilor ’60. Mai mulţi dintre ei au afirmat că Aimé Maeght le-a permis să-şi relizeze un vis.
Arhitectura lui Sert fascinează prin luminozitate, prin deschidere, prin aerul ei atemporal care a făcut din Fundaţie o oază de linişte pentru artişti şi pentru operele lor.
Josep Lluis Sert a semnat o capodoperă. Construită în 1964, Fundaţia este imediat recognoscibilă datoriă impluviurilor sale, un fel de jgheaburi imense care se deschid către cer. Inspirate din coronamentul edificiilor pe care Le Corbusier le-a ridicat în India, acestea ar fi, de asemenea, un omagiu adus coarnelor taurului iberic.
Labirintul Miro
Operă colectivă, Fundaţia poartă marca diferiţilor artşti care au lucrat la ea. Miro, Braque, Giacometti, Tal Coat, Chagall… Nici astăzi nimeni nu poate rămâne indiferent la magia acestui ansamblu. Sert a ştiut să facă din această construcţie o stranie prezenţă care, inspirându-se din lucrul artiştilor, aspiră şi la natură, transformând-o în complice al arhitecturii. Ritmul diverselor elemente, cum ar fi sălile, terasele, culoarele, scările, vibrează masele şi volumele. Clădirea “cântă şi încântă”, cum scrie Philippe Tretiack.
Expoziţia dezvăluie geneza proiectului. Aimé Maeght dorea să construiască un sat, asemănător utopicei Abaţii Thélème a lui Rabelais, destinat artiştilor. Aceştia l-au încurajat să deschidă locaţia publicului şi au reuşit. Sert se ilustrase semnând, în 1937, Pavilionul Republicii Spaniole la Expoziţia Universală de la Paris, unde a fost expusă “Guernica” lui Picasso, ceea ce i-a adus un exil de 20 de ani în Statele Unite pentru a scăpa de franchism. Miro l-a rechemat în Europa, comandându-i în 1957 atelierul lui de la Majorca şi, vizitându-l, Aimé Maeght s-a decis să-l angajeze pe Sert pentru arhitectura Fundaţiei. Apoi, el a construit şi atelierul lui Zao Wou-Ki de la Ibiza, şi a proiectat altele pentru Braque şi pentru Chagall.
Jaume Freixa comentând opera lui Sert
Pictori şi sculptori au colaborat îndeaproape cu arhitectul catalan Josep Lluís Sert, creând opere adesea monumentale, integrate clădirii şi grădinilor: Curtea Giacometti, Labirintul Miro, populat de sculpturi şi ceramici, una dintre operele “in situ” cele mai cunoscute din lume, mozaicurile murale ale lui Chagall şi Tal Coat, bazinul şi vitraliul lui Braque, fântâna lui de Bury…
Născut în 1902, Josep Luís Sert a fost interesat mai ales de arta lui Gaudi şi de cea a unchiului său, pictorul José Maria Sert. După studii la Şcoala de Arhitectură din Barcelona, a plecat în 1926 la Paris, unde a lucrat alături de Le Corbusier. În 1929 şi-a creat propria agenţie, iar în anul următor a început primele sale proiecte, caracterizate prin stilul luminos al Mediteranei: preferinţa pentru alb şi luminozitatea. Operele lui sunt marcate de estetica raţionalistă, caracterizată prin lipsa ornamentaţiei şi prin liniile epurate, pe care le-a introdus pentru prima dată în Spania.
Parcul cu sculpturi al Fundaţiei
Instalat în 1939 în Statele Unite, i-a urmat, în 1953, lui Walter Gropius la conducerea “Graduate School of Design” a Universităţii Harvard.
A conceput şi Ambasada americană din Bagdad, Şcoala de Artă din Besançon, “College Science Center” de la Harvard, “Fundaţia Miro” de la Barcelona, dar şi mai mule planuri urbanistice în America Latină, mai ales Medelin, Bogota, Lima şi Havana.
Expoziţia de la Fundaţia Maeght a beneficiat de consilierea artistică şi ştiinţifică a arhitectului Jaume Freixa de la Universitate Politehnică a Cataluniei, care a lucrat aproape 12 ani alături de Sert, specialist în opera acestuia şi preşedinte al “Fundaţiei Joan Miro” din Barcelona.
Fundaţia Joan Miro din Barcelona
În vara aceasta, o altă expoziţie va fi consacrată capodoperelor care au marcat istoria Fundaţiei, peste 100 de opere, semnate de la Pierre Bonnard la Bernard Moninot, trecând prin creaţiile unor artişti ca Joan Miró, Alexander Calder, Alberto Giacometti, Pierre Soulages, Miquel Barceló sau François Rouan.
A treia întâlnire a programului aniversar va fi consacrată unor expoziţii de diferite formate în care operelor artiştilor li se vor alătura muzica, dansul sau poezia. De altfel, la Fundaţie au evoluat, de-a lungul anilor, Albert Ayler, un virtuoz al jazz-ului, Terry Riley, Pierre Boulez, Karlheinz, Stockhausen, Merce Cunningham, Michel Portal şi chiar Mstislav Rostropovitch.
College Science Center de la Harvard
De mai multe decenii, Fundaţia încearcă să se extindă. Mai multe proiecte au fost blocate de edilii locali, neliniştiţi şi astăzi de impactul pe care modernitatea l-ar putea avea asupra satelor-citadelă devenite aproape muzee. Deocamdată s-a hotărât construirea unei săli sub patio. În atmosfera elegiacă a Mediteranei şi a naturii aride a locului, Aimé Maeght şi arhitectul lui voiau să creeze o cenzură marcată prin prezenţa unei atmosfere mai umede şi mai verzi. Aceasta durează, subtilă, misterioasă şi astăzi.
