După o călătorie cu maşina de aproximativ o oră, am ajuns, într-o dimineaţă de duminică, într-unul dintre cele mai pitoreşti locuri din Seine Saint-Denis, micul oraş Saint-Ouen.
Un orăşel-bazar în care, de vineri până duminică, amatorii de anticariat, dar şi de chilipiruri, vin să cumpere opere sau obiecte de artă, să simtă pulsul pieţei sau, pur şi simplu, să se plimbe prin lungi galerii acoperite cu sticlă, ce adăpostesc tarabe sau galerii de artă.
Majoritatea anticarilor sunt în vârstă, spaţiile alveolate sunt uneori neîncăpătoare, mobilele, covoarele, mai vechi sau mai noi, fiind expuse şi pe culoarul din faţa magazinului.
Vizitatorul se plimbă astfel între vitrine şi şirul de piese aşezate sau suspendate de-a lungul peretului opus.
Vestitul “Marché aux Puces” de la Saint-Ouen, clasat din 2001 “Zonă de Protecţie a Patrimoniului Arhitectural Urban şi Peisager” pentru atmosfera lui atipică, este considerat cel mai mare bazar de artă şi talcioc din lume.
În Piaţa Biron, anticariatele refac interioare heteroclite
Aproximativ 2.000 de expozanţi îşi aşteaptă eventualii cumpărători în cele 15 pieţe ce se întind pe şapte hectare: Vernaison, Biron, Serpette, Malik, Paul Bert, Jules Valles, Malassi, Dauphine…
În galeriile acoperite sau sub cerul liber, privirea se opreşte, la fiecare pas, pe mulţimea de obiecte heteroclite, din toate epocile şi provenind din diverse părţi ale lumii. Poţi descoperi antichităţi sau mobilier de calitate restaurat, tablouri semnate în cea mai mare parte de artişti din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, ale căror nume n-au fost reţinute decât de cele mai amănunţite istorii ale artei sau au rămas necunoscute, bronzuri elegante din secolul al XIX-lea sau exotice, unele cu vechi blazoane de familie, tapiserie, oglinzi în rame de epocă autentice sau copii, candelabre, veioze, veselă de toate felurile din cristal sau sticlă…
Bazarul de la Saint-Ouen poate satisface toate gusturile şi este accesibil tuturor buzunarelor.
Istoria locului este la fel de bogată. Prima piaţă de acest fel s-a instalat aici în 1870. Era formată din tarabe ale negustorilor săraci, dornici să evite taxele instituite în Paris. Un talcioc, devenit treptat brocantă şi apoi spaţiu pentru galerii de artă. Toate au coexistat până astăzi.
Etalate la intrare, câteva piese cheamă vizitatorul în anticariat
Prima piaţă “structurată” a fost creată însă abia în 1920, de către Romain-Jules Vernaison, în strada Rosiers. A doua, Piaţa “Biron”, se năştea, cinci ani mai târziu, după expulzarea brocantiştilor în urma dărâmării fortificaţiilor. În 1938, un veneţian, Amedeo Cesana, a construit, pe o suprafaţă de 1.500 de metri pătraţi, prima piaţă acoperită, numită “Jules Valles”.
Piaţa “Malik” i se datorează unui nobil albanez exilat şi datează din 1942. La început, acesta a folosit locul pentru a cultiva legume, dar văzând că vânzarea de “vechituri” era o bună afacere, a instalat tarabe pe terenul lui.
Zilele de târg şi orele diverşilor negustori au fost stabilite abia după cel de al Doilea Război Mondial, iar primele buticuri construite din materiale durabile au apărut în 1949, când s-au trasat şi primele alei asfaltate în Piaţa “Paul Bert”.
În 1970, Alain Serpette, fiul unui bijutier şi un mare colecţionar de arme, a creat piaţa care-i poartă numele, cu 120 de standuri pe care le-a vândut apoi, plecând în Florida. Şi apariţia noilor pieţe a continuat, ultima fiind “Dauphine” datând din 1991.
Istoria vestitei “Marché au Puces” ţine în egală măsură de marea şi de mica istorie, de economie, de sociologie şi, nu în ulimul rând, de treptata modernizare şi sistematizare a zonei.
Între Picasso, “Bulgari” şi jazz manouche
Între piesele vechi, câteva navete de plastic conţin cărţi poştale şi reviste ilustrate
Din ciudatul amestec al populaţiei începuturilor, nomazi, mici escroci, artişti nonconformişti, nobili exilaţi, muncitori sezonieri, a apărut pitorescul zonei şi s-au păstrat un spirit şi o atmosferă care au făcut cunoscut bazarul din Saint-Ouen cunoscut în toată lumea. Am auzit pe aleile târgului vorbindu-se englezeşte, de cele mai multe ori cu accent american, nemţeşte…
Negustorii tineri veniţi în anii ’80 au adus o clientelă nouă, istoria bazarului reinventându-se.
Am vizitat, în cele câteva ore petrecute la Saint-Ouen, numai două pieţe: “Biron” şi “Dauphine”.
Prima cuprinde anticariate specializate în mobilier, bijuterii, obiecte de artă, grafică din secolul al XVII-lea, design. Printre mobilele stil, de la Ludovic al XIII-lea la Art Deco, paravanele pentru şemineu, un scaun de rugăciune, un dulap de vase cu reminiscenţe bretone aduc o notă insolită de nostalgie după o lume cu un alt ritm de viaţă şi cu altă atmosferă a caselor cu încăperi largi, cu console (exista una foarte frumoasă la anticariatul Alain Jallier) menite să susţină, de-a lungul pereţilor, bibelouri sau obiecte preţioase.
Un colţ din Piaţa Dauphine
În câteva galerii, te îmbie cărţile vechi, pentru care, dacă te-ai opri, ţi-ar trebui câteva ore, în altele, gravuri moderne şi cărţi poştale, cu preţuri de la doi la câteva sute de euro, trasează o istorie a Franţei, de la vechile monumente şi edificii, unele dispărute astăzi, ce răsar dintr-o carte poştală de început de secol XX, la liniile sinuoase ale unui portret, ale unui nud sau ale unui motiv abstract din gravurile după picturi mai mult sau mai puţin celebre. La “Bayat”, tapiseriile vechi nu au desigur afişate preţurile, ajungând şi la câteva mii de euro. Dar regula generală, ca în orice bazar, pe care n-am verificat-o însă, este tocmeala aprigă. Aleile pe care sunt înşiruite anticariatele poartă nume prestigioase: Gauguin, Renoir, dar şi Sainte Sophie.
Găzduită într-o clădire ce te duce cu gândul spre magazinele universale de la sfârşitul secolului al XX-lea, Piaţa “Dauphine” este una dintre cele mai mari din Saint-Ouen. Oferta este în mare parte asemănătoare celei din Piaţa “Biron”, dar, în cea mai mare parte, mai “populară”. Exceptând câteva anticariate cu piese de mobilier din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, descoperi mult mai des piese de secol XX. Am intrat în vorbă cu o galeristă care propunea gravuri după desene de Picasso, Miro, Braque, contemporane artiştilor sau puţin mai târzii, dar două sau trei desene originale de Picasso şi Miro. Etalate cu ştiinţă pe cei trei pereţi ai buticului, piesele, de bună calitate, atrăgeau privirea. Preţurile variau de la câteva sute de euro la 2.000-2.500 de euro, iar vânzările, după mărturisirile stăpânei locului, erau frecvente. Cele trei zile pe săptămână îi aduceau clienţi francezi, dar şi americani şi ruşi.
Anticariat specializat în cufere de călătorie
În spaţiile deschise, tarabe cu cărţi mai vechi şi mai noi, cu albume de artă de la începutul secolului al XX-lea, evaluate exagerat. Chiar dacă nu eşti direct interesat, magazinele cu vechi aparate de fotografiat nu te lasă să treci indiferent. Pe trepied sau portabile, cele mai multe cu burduf, de mărimi şi chiar forme diferite, trasau o întreagă istorie a acestui domeniu intrat destul de recent în regatul artelor. Li se alăturau, în acelaşi colţ al pieţei, şirurile de discuri de vinil şi câteva aparate la care puteau fi scultate, ce puneau evident în umbră, cel puţin pentru o parte a publicului, lungile cutii cu CD-uri şi DVD-uri.
O altă zonă te înveselea cu vechile afişe publicitare, cele mai multe la diverse băuturi sau la croaziere, din care te priveau fericiţi domni şi doamne în costume de epocă sau şăgalnice tinere ce păreau că tocmai au terminat de dansat charleston.
Sub ele, jucării din pluş, urşi imenşi şi păpuşi din porţelan sau creaţie de autor.
Lungi portmantouri îmbiau amatorii de vintage sau de haine “dernier cri”, vitrine atractive expuneau vechi genţi autentice “Chanel” sau “Vuitton”, iar bijuteriile vechi ori cele semnate “Bulgari”, “Van Cleef&Arpels”, Swarovski” sau “Chanel” erau etalate în anticariate prevăzute de această dată cu sisteme de alarmă şi cu uşi la care trebuia să suni dacă voiai să intri. Şi intra destul de multă lume…
Printre cele expuse în vitrine la vedere, câteva piese purtând patina anilor, ca un pandantiv din argint masiv, stil Art Deco, vândut cu 380 de euro.
Invitaţie la scotocit printre gravuri şi cărţi poştale
Dacă mai aveai forţă, te puteai opri să priveşti prin fereastră restauratorii de covoare sau artizanii de artă.
Pentru momentele de odihnă, mici cafenele, bistrouri sau pizzerii erau luate cu asalt. Am ales “Le Voltaire”, poate şi pentru rezonaţa numelui. O încăpere lungă, cu mese de o parte şi de alta, despărţite printr-un culoar îngust în care chelnerii făceau adevărate acrobaţii printre numeroşii clienţi în căutarea unui loc. Preţurile erau relativ modeste, iar oferta mergea de la franţuzeasca terină de căprioară la mai orientalul miel cu fasole uscată. Un “Sancerre” sau un “Côte du Rhône” puteau satisface gusturile oricărui amator de vin.
Ceva mai departe se găsea un vechi jazz-caffé, amintind că Saint-Ouen a fost şi ţinutul vestiţilor manouche, în frunte cu Django Reinhardt, cel care a impus “gypsy swing”, stil născut la Paris în anii ’30, amestecând sonorităţile slave, melodiile “musette” şi jazzul. De altfel, în timpul verii, la Saint-Ouen, are loc un Festival de Jazz Manouche.
Saint-Ouen, oraşul anticarilor, al brocantelor şi al talciocului, merită măcar o oprire.
