Sintagma generaţii sacrificate a devenit monedă curentă în secolul al XX-lea. Generaţii pierdute în războaie, generaţii căutând cu lăcomie viaţa la sfârşitul luptelor şi, nu în ultimul rând, „sufletele moarte” ale lui Gogol, ieşind din spaţiul rusesc, cutreierând lumea, purtând cu ele pecetea ororii.
Spectacolul „Miriam W”, pus în scenă la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti de „copilul teribil” al regiei româneşti, Radu Afrim, după piesa „It’s All Greek to Me”, a israelienei Savyon Librect, le urmăreşte în Israelul de după cel de-al Doilea Război Mondial, în patria regăsită şi resimţită ca exil. Rănile Holocaustului, oroare ce a populat atâtea opere literare, scrise de cei scăpaţi din lagăr sau de cei zguduiţi de imaginea lui, n-au dispărut odată cu generaţia care i-a căzut victimă. Mutilările şi-au pus pecetea pe urmaşi, pecete uneori insesizabilă, insidioasă, tenace. Este subiectul piesei lui Savyon Librecht, scriitoarea israeliană care declara anul acesta, la Salonul de Carte de la Paris: „Noţiunea de victimă este una centrală în opera mea. Multe dintre poveştile mele au ca temă Holocaustul. Trăind într-o familie de supravieţuitori ai Holocaustului, acesta este elemental care mi-a marcat întreaga viaţă. Mă interesează problema victimei, dincolo de istoria germană sau evreiescă…”.
Două lucruri surprind în spectcolul teatrului ploieştean. Exilul interior al celei de a doua generaţii a familiei evreieşti care a cunoscut oroarea şi regia lui Radu Afrim. Acesta renunţă la stridenţele cu care ne-a obişnuit, la personajele sale „iconoclaste”, la întreaga gamă de metafore cu care şi-a obişnuit publicul, în favoarea unui spectacol realist, aproape clasic. Radu Afrim face, aparent, un pas în spate, cedând întreaga scenă actorilor, pe care îi conduce însă cu artă printr-o nouă pădure de metafore.
.jpg)
Florentina Năstase şi Ada Simionică (Carola)
Desfăşurată pe două planuri ce se întretaie continuu, cel al prezentului şi cel al amintirii, piesa aliniază la rampă membrii unei familii prinse într-un dublu exil. Unul interior, care îi ajută să suprvieţuiască, altul exterior, care le amplifică suferinţa. Încremenite în drama trecutului, ca Marta, excepţional interpretată de Clara Flores, recitând zilnic pomelnicul morţilor, sau încercând să-şi amputeze o dimensiune a propriei fiinţe, ca sora Carola, refugiată în vise erotice, în imposibila căutare a iubirii, membrii unei familii ajunse în Israel încearcă să-şi continue viaţa sub aparenţa normalităţii. Dacă normalitate se poate numi obsesia curăţeniei menite să înlăture mizeria unei generaţii şi să umple golul, imposibil de umplut, al unui suflet sau tenacitatea colecţioanrului de cuie (Avram), derizorii simboluri ale unor vise de construcţie, ratate şi ele, atât pe plan social, cât şi pe acela, mai dureros încă, familial. Şi, în mijlocul acestei tragedii cotidiene, între mama care refuză orice urmă de afect, tatăl iubitor, dar incapabil să-şi depăşească propria dramă, şi mătuşa care îi predică strălucirea dragostei fizice şi poleiala filmelor cu eroi frumoşi, ce te fac să visezi, creşte Miriam, interpretată remarcabil de două actriţe. Miriam copil (Florentina Năstase), simţind nevoia normalităţii ca pe aceea a aerului, şi Miriam-matură (Oxana Morvec), revenită după 20 de ani în casa părintească şi asaltată de întreaga cohortă de coşmaruri ale trecutului.
Marele merit al montării lui Radu Afrim este dozajul subtil de dramă şi gingăşie, împletirea inefabilă a vieţii şi a morţii, a liniştii vitale şi a zgomotului care răneşte, a dorinţei zborului şi a tenacităţii luptei cu propriile fantasme, chiar dacă Holocaustul a fost în locuit de „puii de irakieni”.
Grădina de pe acoperiş
O remarcă specială se cuvine, ca întotdeauna de altfel, scenografiei Iulianei Vâlsan. Colaborând excelent cu viziunea regizorală, decorul este el însuşi o metaforă. Unic, de la un capăt la altul al spectacolului, menţine coeziunea între planurile acţiunii, introducând elementele necesare construirii lumii în care trăiesc personajele. Mobilele disparate, alcătuind însă un interior cu oarecare pretenţii, întâlnirea lumilor, sugerată de minunata rozetă „arabă”, citatele culturale semnificative, ca grădina de deasupra acoperişului, pe care se refugiază Miriam, cântând, un alter ego al „Scripcarului pe acoperiş” al lui Chagall, sertarele din care izbucneşte fulgurant, sub ochii adultei Miriam, fetiţa ce se ascundea cu 20 de ani în urmă de toate izbucnirile dureroase ale vieţii familiale sunt replica vizuală a dramei conţinute de cuvinte. Aceeaşi forţă sugestivă o au costumele, metafore ale personajelor care le poartă, de la cenuşiul ţinutelor Martei la mătasea cu buline a rochiilor Carolei şi la neutrul pantalon al adultei Miriam. O scenă expresionist-suprarealistă accentuează drama, o face palpabilă, materială: Marta, înecându-şi disperarea, aneantizându-şi persoana sub foile de varză în care îşi înconjoară capul, varză pe care, într-o aparenţă de normalitate, soţul ei o mănâncă liniştit.
Imposibila despărţire de trecut a eroinei principale, Miriam W, stă nu numai în amintire, ci şi în prezentul-trecut pe care îl trăieşte, cu disperare, în relaţia superficială cu Simon, puiul de irakian devenit adult, care a avut grijă de casă şi de Marta, interpretat cu mare economie de mijloace de Andi Vasluianu. Lumile se ating, se împletesc uneori, pentru puţin timp, se despart în imposibilitatea depăşirii barierelor mentale sau afective.
Spectacolul teatrului din Ploieşti este o probă de măiestrie, care capătă în unele momente accente de tragedie antică. Nebunia lumii, generatoare de moarte pare a se confunda cu destinul implacabil, marcând părinţi şi copii, lumi apuse şi lumi pe cale să se nască.
Centrată de pe dramele individuale, piesa lui Savyon Librect, pentru care autoarea a fost distinsă cu Premiul „Dramaturgul anului” în 2005, devine o dureroasă căutare a identităţii unei generaţii bântuite de fantomele trecutului, într-o lume polpulată la fiecare pas de memorie. Sau de voita tăcere, la fel de nocivă ca amintirea.
Spectacolul de clasă al lui Radu Afrim a fost prezentat aseară în Festivalul „Eurothalia” de la Timişoara.
