Nicio operă a literaturii japoneze, o literatură care, de peste 1.200 de ani, a produs capodopere în diferite genuri literare, n-a cucerit prestigiul de care se bucură şi azi în Japonia, şi nu numai, “Romanul lui Genji”. Încă din timpul vieţii autorului. În 1008, el era deja gustat, iar de-a lungul secolelor a fost citit, comentat şi a inspirat romancieri, poeţi şi pictori, înainte de a fi dramatizat şi ecranizat.
Şi totuşi, “Genji” nu era decât un roman, adică o operă într-un gen literar considerat multă vreme neimportant, pentru că în el nu sunt relatate fapte adevărate, ci ficţiuni mincinoase, “poveşti” bune să distreze femeile şi copiii. Această concepţie, comună în epocă, este amintită de însuşi Genji, pe care autorul îl transformă în purtătorul lui de cuvânt. “Desigur, nu reuşeşti niciodată să descrii viaţa unei persoane anume aşa cum e; (…) dar asta nu înseamnă să te îndepărtezi de realitate”.
Acest autor, care a vrut să dea o dimensiune nouă romanului, era o femeie, ale cărei date şi nume real au rămas necunoscute. Când a servit la curtea împăratului, ca doamnă de onoare a uneia dintre cele două soţii ale împăratului Ichijo, a fost numită Murasaki Shikibu şi a trăit într-o perioadă fastă pentru femei, cel puţin pentru cele din nobilime. A cunoscut în profunzime viaţa intimă de la Curte.
Recent, Jacqueline Pigeot, profesor emerit de limbă şi literatură clasică japoneză la universitatea “Paris-Diderot”, autoarea unei lucrări de referinţă, “Femei galante, femei artist în Japonia veche, secolele XI-XIII”, a publicat un interesant articol despre această carte, considerată primul roman din istoria literaturii. “Viaţa lui Genji, prinţ din vechea Japonie, apoi aceea a fiului său formează firul conducător al acestui lung roman, stufos, dar bine construit, ale cărui fine analize psihologice, mai ales cele ale personajelor feminine continuă să fascineze”.
Coperta versiunii româneşti
“Genji Monogatari” este o naraţiune la persoana a treia care nu are un sfârşit, este o operă deschisă, în termenii lui Umberto Eco, sau, mai exact, o operă neterminată. Ea a fost tradusă fragmentar în limba română, în perioada interbelică, de scriitoarea Henriette Yvon Stahl, care a folosit o versiune franţuzească.
Prima traducere în Europa a fost una englezească, transpunerea cărţii fiind extreme de dificilă, ea fiind scrisă în japoneza din Kyoto de acum peste 1.000 de ani. Există acum şi o “traducere” în limba japoneză modernă.
Murasaki Shikibu a cucerit cititorii şi critica interbelică, fiind considerată o precursoare a literaturii feministe moderne.
Şi alte femei din vechea Japonie s-au ilustrat ca poetese sau scriind opere în proză considerate în zilele noastre adevărate bijuterii ale literaturii clasice, ca “Mémoires d’une Ephemere” sau “Notes de chevet”.
Oricât de lucrat ar fi stilul din “Genji”, împănat de citate şi referinţe la poezia chineză şi japoneză, oricât de precise sunt descrierile vieţii de la curte, cartea rămâne totuşi un roman. Ea relatează viaţa personajului titular, un Genji, adică un personaj cu ascendenţă imperială, dar care nu poate avea pretenţii la tron, pentru că mama lui, concubină foarte iubită a împăratului, nu avea o origine destul de înaltă. Foarte tânăr, el s-a căsătorit, dar şi-a înmulţit legăturile amoroase şi, mai ales, a început o relaţie secretă cu “doamna cu vasul cu glicine”, favorita tatălui său, împăratul, în care crede că îşi regăseşte mama dispărută prea devreme. Aceasta îi dăruieşte chiar un fiu, care trece drept fiul împăratului. Conştient de greşeala lui şi devenit subiect al ostilităţii unei facţiuni ce câştigase o mare putere la curte, Genji se exilează pe malurile râului Suma, apoi în Akashi. Chemat în capitală, îşi vede fiul urcat pe tron.
Ilustraţie din ediţia din 2011 atraducerii franţuzeşti a romanului
Socru al noului împărat, Genji ajunge atunci în culmea gloriei sale şi îşi construieşte o fastuoasă reşedinţă în care reuneşte toate femeile cu care a avut o relaţie. Este constrâns totuşi să se căsătorească cu o prinţesă imperială care, istoria se repetă, este sedusă de un alt bărbat şi el trebuie să recunoacă copilul care nu era al lui. Acest fiu este eroul trist al ultimelor capitole din roman.
Stilul naraţiunii este extrem de actual, iar cititorul este fascinat de complexitatea intrigii. Universul social este dublat de lumea de la curtea din Kyoto, din epoca Heian, cu eticheta ei strictă şi cu un rafinament ce nu va mai fi niciodată egalat în epocile următoare din istoria Japoniei.
Fiicele, care erau folositoare taţilor lor pentru a le asigura, prin căsătorie sau situaţia lor la curte, alianţe avantajoase, erau educate cu grijă.
Viaţa acestui personaj, numit uneori Hikaru, adică “cel radios”, constituie firul conducător al celei mai mari părţi a acestui lung roman, o viaţă dezordonată, marcată de un dublu adulter dublat de o crimă de lèse-majesté care a marcat posteritatea. Aceasta a fost împărţită tot timpul între reprobarea faţă de o afacere scandaloasă şi admiraţia pentru frumuseţea scrierii, cu evocări variate ale fastuoaselor sărbători de la palat, cu melancolia râurilor exilului, pacea unei sihăstrii în munţi, întâlniri intime între bărbaţi şi femei şi cu savanta punere în scenă a episoadelor. Totul dublat de veridicitatea observării fiinţelor omeneşti îndrăgostite. În afara celor aproximativ 800 de poeme în care personajele îşi cristalizează emoţiile pentru a le sugera discret partenerilor lor, romanciera introduce cititorul în secretele conştiinţelor prin intermediul numeroaselor monologuri interioare.
Scenă din viaţa de curte a vechii Japonii
Unul dintre scriitorii majori ai secolului XX, Tanizaki, admirator al lui Genji, care a elaborat trei versiuni ale cărţii în limba modernă, citat de Jacqueline Pigeot, a subliniat ambiguitatea eroului: prinţ dotat cu toate harurile, lăudat tot timpul de către naratoare, el se dovedeşte de fapt hoţ, adesea înşelător în cuceririle sale, folosind nu o dată violenţa pentru a-şi atinge scopul. Uneori dovedeşte scrupule, dar le îndepărtează rapid.
Cititorul de ieri şi de azi este interesat în aceeaşi măsură şi de personajele feminine. Există 19 destine feminine care îl urmează pe al lui. Fiecare femeie este caracterizată prin rangul, prin trăsăturile fizice şi morale, prin relaţiile cu părinţii şi prin educaţia ei. Una este o orfană timidă, alta este neglijată de tatăl ei, alta este împinsă de părinţi în braţele lui Genji. Fiica prinţului Hitachi, foarte urâtă, timidă şi extrem de ataşată memoriei tatălui ei, refuză să-l primească, dar o cameristă îl introduce pe ascuns. În final ea va fi primită de Genji în palatul lui, dar va rămâne plină de resentimente. Niciuna dintre aceste femei nu este fericită şi naratoarea reia de 19 ori deplângerea condiţiei femeii. Soţia oficială, “prinţesa fiică a Ministrului”, îi dăruieşte un fiu, dar este indignată de aventurile lui şi va muri victimă a uneia dintre rivalele sale. “Doamna cu vasul cu glicine”, pe care el o adoră, este bântuită de remuşcări şi alege să se retragă din lume…
În ceea ce o priveşte pe delicata şi fidela Murasaki, femeia ideală al cărei nume l-a luat romanciera, ea îl atrage pe Genji prin farmecul ei şi prin asemănarea cu “Doamna cu vasul cu glicine”, mătuşa ei, ea ajunge în palatul lui, întâi ca pupilă, apoi, spre dezamăgirea ei, ca amantă. În curând se stabilesc însă între ei relaţii de încredere, de tandreţe şi până la moartea lui prematură Genji îi acordă primul loc în palat. Dar, dincolo de toate durerile ei, produse de infidelităţi, de despărţirea cauzată de exil, ea suferă pentru că nu a avut niciun copil şi s-a văzut nevoită s-o crească pe fiica născută de “Doamna din Akashi”.
Afişul filmului Hikaru Genji Monogatari, regizat de Tonko Horikawa
Cititorii admiră şi astăzi ştiinţa autoarei de a prezenta complexitatea personajelor, mai ales a femeilor, regretele lor, relaţia cu ceilalţi şi împletirea destinelor personajelor.
La împlinirea unui mileniu de la scrierea lui “Genji”, a avut loc o reprezentaţie comemorativă la Teatrul Odeon din Paris, “Le Dit Genji”. Teatrul “nô” a transpus uneori scene din roman.
În 1951, regizorul Kozaburo Yoshimura a realizat filmul “Povestea lui Genji”, prima ecranizare a celebrului roman, recreând în acelaşi timp viaţa şi obiceiurile din epoca Heian.
Unul dintre primele romane psihologice din istoria literaturii, “Genji” pare să evoce strălucitoarea viaţă de la Curtea imperială din epoca Heian (794-1185), aflată atunci la apogeul ei, dar el descrie şi intrigile politice, strategiile familiale, iar subtilitatea analizelor psihologice îi dă o dimensiune atemporală.
