În minunatele peisaje din Hawaii, o familie ce descinde dintr-o prinţesă hawaiiană şi un misionar stăpâneşte încă o mare suprafaţă de teren virgin, pe care intenţionează s-o vândă. Tratativele cad în sarcina lui Matt King, unul dintre numeroşii veri moştenitori, avocat de profesie. Viaţa acestuia se complică prin accidentul acvatic urmat de comă şi apoi moartea soţiei sale, Elizabeth, care-l descoperă nepregătit în faţa relaţiei cu cele două fiice, una de 10 şi cealaltă de 17 ani. Mai mult, Matt află de la fiica sa cea mare că soţia îl înşela.
Până aici, totul pare subiect de telenovelă. Şi poate că aşa ar fi fost, dacă pelicula „Descendenţii”, inspirată de romanul omonim al scriitoarei hawaiiene Kaui Hart Hemmings, publicat în 2007 în aplauzele criticilor, n-ar fi fost regizată de Alexander Payne, creator al filmului laureat cu „Oscar”, „Sideways”, difuzat pe ecranele româneşti cu titlul „In Vino Veritas”, iar rolul principal n-ar fi fost magistral interpretat de George Clooney.
Regizorul reuşeşte un tur de forţă, mergând tot tipul pe muchia de cuţit ce desparte emoţia autentică de melodramă. Banalitatea poveştii este salvată prin jocul nuanţelor, prin ştiinţa dezvăluirii sobre a luptelor interioare ale personajelor, prin analiza subtilă a îndoielilor şi delicateţea emoţiilor lor.
Matt și Alexandra, descoperind casa iubitului lui Elizabeth
Considerat mult timp unul dintre cineaştii cei mai talentaţi ai generaţiei sale, Payne a realizat în ultimii ani, după ce a renunţat în mare parte la tonul sarcastic din „Citizen Rush”, două filme atrăgătoare, în care emoţia şi râsul se împleteau: „About Schmidt” şi „Sideways”. „Descendenţii” merge cumva pe aceeaşi linie. Dincolo de punerea în scenă exemplară, de alegerea pieselor muzicale, cu ritmuri hawaiiene datorate unor muzicieni ca Gabby Pahinui, Ray Kane, Keola Beamer, Lena Machado, Sonny Chillingworth, Jeff Peterson, Reverend Dennis Kamakahi, şi de judicioasa dozare a farmecului de carte poştală al peisajului, regizorul acordă partea leului cuvântului revelator al emoţiilor, al dragostei, al moştenirii de familie. Payne reuşeşte adevărate lecţii de viaţă fără a deveni nicio clipă moralizator, cu momente ce provoacă râsul, cele mai multe avându-l în centru pe prietenul Alexandrei, surferul lipsit de emoţii şi tact, cu suprapunerea până la identificare a vieţii profesionale cu cea personală, în cazul lui Matt. Foarte puţine aspecte din „Descendenţii” par forţate, filmul creând sentimentul de autenticitate.
Cu prestanţă de urs în devenire, cu stângăcii de comportament, George Clooney reuşeşte unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Apropierea treptată a lui Matt de fiicele sale, mica Scottie şi adolescenta Alexandra, cu sondarea derutei tatălui, a balansului continuu între dorinţa de a le înţelge şi contrarietăţie provocate de directeţea, uneori frustă, a reacţiilor lor, cu remuşcările provocate de implicarea Alexandrei în drama lui interioară provocată de infidelitatea soţiei şi de nevoia de a-l cunoaşte pe amantul acesteia, constituie de fapt filonul central al filmului. Iar George Clooney îşi surprinde admiratorii cu capacitatea de a se transforma din june prim într-un bărbat care începe să încărunţească, minat de conflicte interioare, care suferă şi care, în final, înţelege. Tată neliniştit, soţ furios, avocat care-şi asumă responsabilităţile legate de afacerile mulţilor veri, Matt este poate personajul cel mai uman jucat până acum de actor, care face dovada capacităţii sale de a crea ceea ce se numeşte de obicei roluri „de compoziţie”.
Tatăl și fiicele admirând pământul care le influențează destinele
Remarcabilă este actriţa Shailene Woodley, de altfel nominalizată la „Globurile de Aur” cea mai bună actriţă în rol secundar, în interpretarea adolescentei Alexandra, care pare în final cea mai matură membră a familiei, în pofida tulburărilor ce ţin în egală măsură de vârstă şi de dezamăgirea produsă de mamă. Iar Amara Miller creează o Scottie savuroasă în copilul care vrea să ştie totul, care suferă şi încearcă prin gesturi extravagante uneori să-şi ascundă durerea.
De fapt, filmul lui Alexander Payne mai are nivel subiacent: moartea. Prezenţa repetitivă a chipului soţiei aflate în comă, revenirea temei moştenirii funciare care joacă un rol şi în relaţiile de familie şi în construirea avocatului Matt King sunt, de fapt, referiri continue la ideea dispariţiei unui membru al familiei care continuă să influenţeze viaţa celorlalţi, să producă nu numai durere şi perturbări, dar şi o nouă receptare a propriului destin.
În luna ianuarie, „Descendenţii” a obţinut două „Globuri de Aur”, pentru cel mai bun film şi pentru cel mai bun actor – George Clooney. Luna aceasta, filmul are cinci nominalizări la Oscar: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor în rol principal – George Clooney, cel mai bun scenariu adaptat – Nat Faxon, Jim Taylor, Alexander Payne -, cel mai bun montaj – Kevin Tent.
Poate că „Descendenţii” nu intră în capul listei pariurilor pentru „Oscar”. Dar este o dramă de nuanţe neaşteptate, care invită privitorul să gândească, care emoţionează între lacrimă şi surâs, aşa cum ar trebui să o facă un mare film.
