Visul este vehiculul care permite accesul şi transferul a cinci poveşti de iubire pe mai multe etaje de timp şi spaţiu”, scrie regizoarea Nona Ciobanu în programul spectacolului “Mantia de stele, Ghid astrologic de ghicit”, montat recent la Teatrul Mic.
Nona Ciobanu a dramatizat romanul omonim al cunoscutului scriitor sârb Milorad Pavic, tradus în limba română de Mariana Ştefănescu şi lansat de Editura Humanitas cu prilejul premierei absolute a spectacolului.
Autoarea dramatizării şi a spectacolului reuşeşte să păstreze o coerenţă a poveştii romanului cu scriitură barocă al lui Miroslav Pavic, ale cărui personaje sunt prinse într-o plasă de determinări astrologice, ce le guvernează, peste timp şi spaţiu, vieţile şi mai ales poveştile de dragoste. Spectacolul, construit ca “vis în vis”, derulează cele şase perechi de tineri, corespunzând celor 12 zodii, care se întâlnesc în visul eroinei principale, metaformozată, de fiecare dată, în personaj al unei iubiri. “Nu îndrăznesc să mai adorm, fiindcă mi-e teamă… Mă afund în visele mele care stau unele în altele precum păpuşile ruseşti. Şi încetişor încep să mă ivesc. Dintr-un vis mititel într-altul măricel. Mă strecor din păpuşa roşie în cea albastră, din cea albastră în cea galbenă. Din nepoată ajung strănepoata sufletului meu”, mărturiseşte parizianca zilelor noastre prinsă în jocul metafizic al imaginaţiei-vis.
Decorul şi light-designul semnate de Iulian Băltăţeanu vizează şi ele legătura organică între scene, prin panouri semitransparente mobile, care dezvăluie transformarea personajelor, prin imagini-simbol, care introduc în economia spectacolului elemente ale lumii contemporane, ca în cazul (excepţional găsit) al oamenilor fără cap. Dimensiunea onirică este accentuată de costumele Doinei Levintza, debordând, ca întotdeauna, de imaginaţie.
Din nefericire, spectacolul nu este foarte convingător în toate secvenţele sale. Trecerile de la întâlnirea romantică la cea mustind de cruzime, de la tânăra căreia i se fură timpul de către iubitul care a trăit cu trei secole înainte la Minotaur sunt bruiate de numărul mare de simboluri – mitice, religioase, istorice – pentru care timpul unui spectacol de teatru este prea îngust. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mixarea unor obsesii sexuale contemporane cu filonul filosofic iubire-moarte din cartea lui Pavic. Pentru spectatorul obişnuit cu simbolurile, pomul ca axis mundi, fântâna, Dionisie Areopagitul ar trebui să servească de coagulante ale acţiunii spectacolului. Numai că, prin multitudinea lor, prin contrapunctul, uneori, cu firul poveştilor îşi pierd rolul iniţial. Succesiunea scenelor devine, din acest motiv, oarecum liniară.
Desigur, dramatizarea unui roman al lui Milorad Pavic este o imensă provocare.
Spectacolul este susţinut remarcabil de echipa de artişti (fiecare intepretând mai multe roluri) cu un punct în plus pentru Cristian Iacob, Bogdan Talaşman şi Claudia Prec.
Noul spectacol de la Teatrul Mic merită, evident, să fie văzut. Pentru ineditul propunerii, pentru reala creaţie vizuală, pentru efortul întregii echipe care joacă, vizibil, cu mare plăcere.
